Iisus nu face minuni ca Dumnezeu, ci ca vindecãtor, ca taumaturg, ca agent natural, uman, şi acceptã cã semnele sunt ambivalente, iar semnificaţia lor vine din aceea cã sunt în slujba predicãrii Împãrãţiei, cã servesc vestirea Împãrãţiei; altfel, adversarii Lui Iisus erau metafizicieni mai buni decât Tresmontant, ştiau cã semnele sunt pasibile de interpretãri divergente. Minunile nu gireazã dumnezeirea; ele pot fi mesianice, însã şi demonice. Semnificaţia lor provine numai din scopul pe care—l îndeplinesc. Ele sunt numai pragul vestirii. Servesc predicãrii Împãrãţiei; altfel, ar putea sã fie şi de la diavol, nu sunt univoce. E ceva ce Tresmontant n—a vãzut. El credea cã minunile sunt univoce, şi dumnezeieşti; însã ele sunt echivoce, şi umane.
Iisus Însuşi declarã cã face minunile nu ca Dumnezeu, ci ca servitor al Lui Dumnezeu, ca profet. Minunile sunt de la Dumnezeu, prin context—fiindcã servesc proclamarea, slujesc vestirea. Semnificaţia teologicã a minunilor provine din funcţia lor. Taumaturgia e echivocã, acceptã Iisus; de aceea, cere sã se priveascã mai departe decât semnele. Iisus explicã semiotica vindecãrilor.