Poetica thrillerurilor

Poetica thrillerurilor







Thrillerurile sunt naraţiuni de acţiune/ aventurã şi suspans; în sens restrâns, e vorba despre un gen—în sens larg, despre o însuşire a povestirii, care face dintr—o naraţiune, un thriller. Fraser spune acelaşi lucru—thrillerul nu e definit de cãtre subiect, nu subiectul face thrillerul—ci însuşirea naraţiunii, arta povestirii. Sigur, însã, cã şi un subiect cotidian poate fi povestit cu egalã însufleţire; aşadar, o anumitã caracteristicã a subiectului trebuie sã existe, care sã—l deosebeascã de un tratat de chimie bine scris. Arta povestirii poate sã fie şi în slujba realismului principal, asumat. Existã atâta literaturã bine povestitã.
Pe scurt, la Fraser, thrillerul denumeşte literatura de acţiune genericã, romanul de acţiune generic. O povestire de acţiune, bine executatã—suspansul fiind elementul principal. Pe de altã parte, are dreptate sã critice condescendenţa academicã, rãstãlmãcirea academicã—ifosele tipologice, etc..
Întregind, putem spune cã thrillerul e nararea, bine condusã, iscusit realizatã, a unei aventuri, a unei povestiri de acţiune—aşadar, acţiunea, dinamica e un element la fel de important, ireductibil la însuşirile narative. O întâmplare bine povestitã în registrul realist nu e un thriller.
Grost remarcã arta povestirii la S. P. Cohen, M. Collins (’68), Randisi, şi mai ales Grisham—şi stilul lui Chastain, Rozan, deasemeni surrealismul lui Kaminsky; Grost, Horguelin, Fraser, afganul, dau o idee despre cum pot arãta nişte eseuri despre literatura popularã—‘pag.’ lui Ralea.
Birzer îl citeşte pe Clancy (trei romane, toate noi, într—un an).

Despre unele aprecieri ale lui Fraser e valabil ceea ce spune el despre o axiomã a lui Larkin—e prea drastic, prea apodictic. Cu alte cuvinte, preferã butada, obiectivitãţii. Ca atare, unele evaluãri sunt grãbite—şi prea sumare. Antidotul la Fraser e Kurp, care se declarã atras de ceea ce pe Fraser îl plictiseşte.
Fraser înţelege thrillerurile ca romane de acţiune, suspans, aventurã—şi îmi aminteşte de Stevenson; însã pare unul din cei care iubesc unele lucruri împotriva altora, gândeşte în dihotomii, are o reprezentare polarã. Eu caut sã—mi reprezint realitatea ca gradãri, ca trepte—iar în cazul lucrurilor desconsiderate de Fraser, nu cred cã ele pot fi aşa de lipsite de interes, aşa de ratate; însã existã, la unii, severitãţi, din acestea, nejustificate—şi, câteodatã, suceli. Unii iau vehemenţa drept o virtute; eu cred cã realitatea aratã altfel, şi e accesibilã mai degrabã bonomiei inteligente. Cu alte cuvinte, nu cred cã dispreţul e perspicace. Largheţea e mai raţionalã. Iar dreptatea e o virtute.
Stevenson tindea, cred, sã judece la fel ca Fraser—prea drastic, prea simplist. E şi o chestiune de temperament. Nu—mi plac cei care dispreţuiesc bucuriile altora. Nerãbdãrii acesteia caustice îi lipseşte generozitatea—şi chiar o înţelegere mai adâncã.
Însã Stevenson, Wilde, Chesterton, Lang, Orwell, Chartier, Fraser, etc., accentueazã acest principiu al discutãrii culturii populare—e vorba în primul rând despre a te bucura de ea, pedanteria, tipologia, etc., sunt neavenite.

Fraser vrea ceea ce încântã mintea, o desfatã, şi o face sã respire; principiul e foarte bun, e valabil. Altfel, justeţea unei estimãri nu e datã de vehemenţa tonului.