Goldmann, evreu din România, se revendica de la marxismul lui Lukács; trecuse prin psihologie, însã natura lui era aceea de filozof, iar sociologia şi studiul literaturii le—a abordat ca filozof marxist. Cu toate cã a contestat marxismul structuralist, propria lui criticã literarã e înruditã cu structuralismul.
Filozofia marxistã, psihologia, sociologia, critica literarã au, ca principiu comun, marxismul, pentru care Goldmann a însemnat ceea ce un alt filozof evreu, Simmel, a însemnat pentru kantism; Foucault, interesat de Althusser şi neinteresat de Lukács, l—a trecut cu vederea pe evreul din România, intelectele de cea mai bunã calitate (psihologul, semioticianul, romanciera, filozoful) l—au aclamat aşa cum se cuvenea, iar genealogia simmelianã e revendicatã—prin filozoful ungur.
A fi marxist înseamnã a fi filozof.
Dacã Marx, Freud, Nietzsche au revoluţionat gândirea, au avut dreptate, au descoperit ceva, dacã progresul adus astfel e unul obiectiv, atunci talmudismul aplicat scrierilor lor ar fi la fel de neavenit, de deplasat, ca în cazul lui Darwin sau Newton, şi ar însemna ignorarea modului cum funcţioneazã gândirea, descoperirile.
Marxismul talmudist, exegetic, e o eroare, ca şi freudismul de acelaşi fel; se poate chiar schiţa o comparaţie cu teologia, unde abia tomiştii zişi trascendentali, şi ‘Noii teologi’, au ţinut seama de exigenţele obiective ale cunoaşterii, şi nu s—au baricadat în pledoarie. Momentul istoric al progresului nu trebuie sã devinã o povarã pentru posteritate, prin tratarea scrierilor maestrului ca oracole. Momentul iniţial al revoluţiilor gândirii e o propunere, nu un oracol.