Un studiu al clorozei—‘Sã nu mã pãrãseşti’

Un studiu al clorozei—‘Sã nu mã pãrãseşti’





Nu ştiu ce i—a venit romancierului cu cartea asta. Ce a vrut cu ea—dacã a vrut; însã altora le—ar putea plãcea, ceea ce respect şi salut, şi nu voi desconsidera bucuria literarã a nimãnui. Conţinutul de artã e sãrac, iar semnificaţia clinicã, incertã. Pare sã fi fost romanul unei ambiţii—însã deconcertant de cârpãcit. Lipseşte tocmai semitonul de poezie. Personajele romanului ‘Sã nu mã pãrãseşti’, campioane ale fatalismului şi resemnãrii drastice, sunt marionete neînsufleţite ale politicii de sãnãtate engleze—fiinţe apatice, larvare, inerte, aproape inexistente spiritual; ceva sugereazã, însã, imuabilul legitãţilor psihologice, opreliştile, blocajele, barierele comunicãrii şi ale conştientizãrii—iar asta ar putea sugera o artã mai înaltã decât suntem gata sã concedem la o primã vedere.
Atmosfera aceasta, de înfrângere, de cedare, de capitulare, pãtrunzãtoare, ar putea fi intenţionatã.
Defetismul clonelor e explicat îndeajuns. De unde defetismul lor? Ishiguro schiţeazã, întrucâtva, socialul lumii aceleia a progresului medical, sugerând natura constrângerii care nu le lãsa clonelor nicio alegere—clonele viseazã râuri.
Iar vizita aceea la Marie—Claude e o scenã goticã izbutitã, aproape magistralã, cu toatã imponderabilitatea—sau subţirimea—ei psihologicã.
Ceea ce lipseşte mereu e o însufleţire suveranã. Artistic, romanul se reabiliteazã cãtre final.
Cartea e o parabolã scrisã ca roman analitic.

O vreme, am crezut cã aspiraţiile cuiva sunt o proiecţie, o expresie a curãţiei unui am, a ceea ce e mai nemijlocit curat şi bun om; probabil cã, însã, nu e aşa, iar aspiraţiile, pe care le crezusem fiinţial legitime, fiinţial întemeiate, sunt numai fantasme ricoşate ale egoismului, mãrginirii şi
De la termenii umani la aceia fizici ai relaţiei erotice, romanul gãseşte o anumitã demnitate literarã, ceva nederizoriu, nebanal, şi neplictisitor, în reprezentarea comuniunii la care pot ajunge douã fiinţe. Reprezentarea autenticitãţii relaţiei erotice conteazã.
Tonul naraţiunii e de o impasibilitate clinicã, o relatare clinicã, detaşatã—limbaj tãios şi neîmbietor, necruţãtor şi neutru, asexuat.
Reprezentãrile rezultante ale personajelor sunt vagi. Rãposata e energicã, Tommy e bleg, etc. —creaţii exsangvinate, debile, clorotice. Niciunul nu e o creaţie, iar analiza e crispatã, îmbãţoşatã de precizia maniacalã; ca atare, romanul de faţã nu va adãpa simţirea nimãnui, nu va încânta visãri, şi nu va limpezi reprezentãri. Pentru protagonista lui, autorul nu gãseşte un ton interesant, o voce interesantã. Foloseşte genericul minimalismului.