Existã o pedanterie, o aferare care blocheazã şi crispeazã, e neinofensivã, stricã, şi existã o simplitate care banalizeazã, lipseşte de interes, imbecilizeazã,

Practica pastişei în literatura de gen—Asimov& Freeman—pastişele lui Lupoff—evreul argentinian şi Chesterton (‘al—Bokhari’).
Grost face o exegezã surprinzãtor de variatã şi de detaliatã a literaturii lui Asimov—adnoteazã policierurile povestire cu povestire.
Câteva remarci despre autorii de anticipaţie mi—au displãcut, reamintindu—mi de ce evit, ocolesc ‘literatura mestecatã’, gata mestecatã.

Antologii. Nuvele. Chestionarul. Cafeaua. Muzica& carnetul—paşii. A lista. Vremea. La 7 s.& la 9 s.. Ed.. Plicul. Nerepetarea& echilibru. Vraful. Police. Delãsarea. Blonda …--la 7 s.. Plicul. Ziarele. Dietã. Chixul. Deteriorãri. Dietã.

‘Avatarul’ e un subiect ca pentru Horguelin.

Dispersarea; realizarea limpezimii minţii.

Vin. seara, fumat pânã dupã 9 ½ seara.

Viaţa mea, ca ‘loc al mizeriei’, ca ‘loc al suferinţei’, ca loc al lovirii.

Fiul schizofren (ieri)& graviditatea& anomalia ştiutã (‘îndrãgostit de una …’)& fenotipul psihoticei& 50/ 70, nuanţele vieţii& refuzul medicaţiei (colegul soţului). Patru cazuri—fiul, fenotipul şi graviditatea, 50/ 70, colegul recalcitrant.
Suicidul scriitorului.
Pacientul medic şi ‘fetiţa’.
Convingerea.
Privirea asprã.
Anomalia ştiutã.

Cititul face viaţa interesantã.

Haosul şi întâmplarea sunt explicaţii mai cuprinzãtoare decât ordinea şi armonia prestabilitã. Ordinea parcelarã existã, însã e numai accidentul haosului.

Cred cã legitãţile la care poate ajunge o esteticã raţionalã—nedogmaticã, nenaivã—se referã numai la subiect şi la funcţionarea sa, la ‘psihologia artei’, ca şi certitudini raţionale—nu la verdicte despre frumuseţea naturii, cum gãsim la Pruss; estetica se referã la subiect, nu la operele de artã sau la frumuseţe. Pruss face o esteticã despre care se poate spune cã e nu numai abstractã—inconcludentã din cauza generalitãţii, a vacuitãţii semantice—însã şi dogmaticã, ritoasã. Estetica nu poate sã decidã despre frumuseţea obiectelor, noţiunea însãşi a unei astfel de concluzii e fãrã sens. Nu aceasta e prerogativa esteticii. Ea poate examina natura subiectului estetic, funcţionarea lui, etc.. Însã nu poate parveni la concluzii despre frumuseţea lumii naturale. Şi a fost paradoxul lui Lovinescu de a vrea sã facã o criticã simultan relativistã, blazatã, şi judecãtoreascã, maorescianã, transferând disensiunile la graniţa dintre epoci, atribuindu—le unor diferenţe istorice—aşa încât relativismul sãu estetic e unul greşit, socio—istoric. El crede cã nu indivizii, ci epocile nu sunt de acord. Ceea ce e o inadvertenţã, din partea traducãtorului anticilor. Existã la Lovinescu un istoricism, sublinierea factorului istoric ca determinant. Arta nu poate face obiectul cunoaşterii şi consensului ştiinţifice. Experienţa ţine de unicitatea persoanei.
Existã un simţ intelectual, înnãscut şi/ sau educat, pentru sesizarea armoniei, a superioritãţii tehnice, a diferenţei, a ierarhiei mãiestriilor—la fel cum e posibilã şi o cunoaştere propriu—zis ştiinţificã a aspectelor literare. Însã chiar caracterul necesar al lucrurilor stabilite astfel denotã irelevanţa lor pentru trãire. Mintea sesizeazã armonii, diferenţe, modele, etc., sesizeazã diferenţa de abilitate, de virtuozitate, superioritatea execuţiei. Aşa e; însã acestea sunt lucruri care nu se impun estetic. Cu alte cuvinte, trãirea artei nu e necesarã, nu are caracter necesar. Tot ceea ce, în artã, sau din artã, e discutabil ştiinţific, e determinabil ştiinţific, se situeazã înafara esteticului; şi nu e aşa de mult de când se discuta despre inferioritatea stilului lui Proust şi Tolstoi—ba chiar al lui Beyle—iar despre greşelile lui Shakespeare, insolenţa a adus vorba mereu.
Unii chiar cred cã imparţialitatea aceasta e definitorie pentru criticã. Însã dacã o discuţie imparţialã e posibilã, ea nu e şi necesarã cuiva—nici utilã. Operele pot fi discutate ca motoarele—la ce bun?
Recomandarea e altceva decât exegeza. Critica e interesantã nu prin oficiile de îndrumare preliminarã, ci prin adâncimea explicãrii de care e capabilã.

Eu înţeleg psihologia nu ca distinctã de filozofie, ci ca pe o disciplinã a acesteia.

Analiza trebuie sã evoce senzaţii literare, simţiri—e ceea ce tipologiile nu fac; critica place fiindcã vorbeşte despre unicitatea unei opere. Miza tipologiilor e sã nu vorbeascã despre nicio operã anume, sã restrângã şi sã subordoneze individualul.

Ideea unor romane, ideea existenţei unor romane îmbietoare, acaparante, intens sapide.
(Pentru Grost, ele sunt mai ales prisos neglijabil.)

Un roman e o lume în care sã trãieşti o vreme. Proza scurtã nu are, nu vrea o lume—ci o idee, o poantã, o remarcã.

Vezi ceea ce vrei, şi eşti pregãtit sã vezi.

Prin bolşevism, subînţeleg întregul comunism est—european postbelic, de inspiraţie bolşevicã—‘blocul estic’, sub tutela Kremlinului.
(Corelativ, nu aş denumi bolşevisme comunismele asiatice, pe acela iugoslav, poate nici pe acela cubanez.)

Sb., fumat, pânã cãtre 6 seara.