Tradiţionaliştii gãsesc supãrãtoare, autodistructivã şi masochistã latura criticã a progresismului, vãd în ea ingratitudine sau sinceritate neavenitã, etc., un fenomen cu totul modern, necaracteristic religiei, care tinde sã nu fie autocriticã. Însã critica fãcutã de progresişti e necesarã, şi e o urmare istoricã—e motivatã istoric de veacurile terne de exploatare a credulitãţii, de speculare a neştiinţei. E firesc ca aceastã urmare sã rãmânã înscrisã în trupul religiei. Tradiţionaliştii cred cã nu aduce decât deservicii, e de rea credinţã şi decredibilizeazã religia. Religia instituitã dumnezeieşte nu poate fi criticabilã la fel ca veacul—ba, uneori, chiar mai mult. Autocritica admisã de netradiţionalişti e aceea securizatã, neriscatã, formulatã în termeni confesionalişti, partinici—‘rãul’ sunt ‘ceilalţi’, veacul, etc.. E o autocriticã nesubtil autovictimizantã. E o autocriticã fundamental ipocritã, convenabilã, nereformistã, placidã, reacţionarã.

Creştinii trebuie sã înveţe sã fie mândri de trecutul lor, cu inteligenţã, şi fãrã a—l absolutiza sau idealiza, fãrã a fi împovãraţi de el. Trebuie sã fie o mândrie criticã, inteligentã, judicioasã, raţionalã. Altfel, e un amestec de trufie absurdã, ipocrizie, masochism şi falsã smerenie.
Teologia trebuie sã facã loc prezentului, în mod activ. Conştientizarea greşelilor e folositoare, iar minciuna pioasã e nocivã.
Prevalenţa criticii e nu numai o conştientizare utilã, chiar salutarã—ci şi o ranã meritatã, urmarea istoricã a veacurilor de rea credinţã, a veacurilor când n—a fost vorba de ingenuitate scuzabilã, ci de prigonire a criticii, de proscriere a criticii. Unii progresişti lasã impresia, paradoxalã, cã gãsesc în religia instituţionalã mai ales lucruri de criticat; e rezultatul veacurilor de complacere ipocritã. Critica e remediul, nu cauza vremurilor neorganice. Critica ţine piept deteriorãrilor. Critica e pavãza viului, în vremuri neorganice. Unde nu mai existã organicul, locul instinctului îl ia inteligenţa; suprimarea inteligenţei nu înseamnã revenirea la intuitivitate, aşa cum cred paseiştii, ci numai îndobitocire crasã.
Critica devine necesarã în vremurile anorganice, tocmai ca unealtã de supravieţuire.

Iar critica disproporţionatã, dacã existã, autocritica obstinatã, e numai urmarea, rezultatul ipocriziei disproporţionate, al fãţãrniciei disproporţionate. Creştinii cãrora aproape totul le displace la creştinismul oficial sunt urmaşii acelora cãrora aproape totul le plãcea, care gãseau aproape numai de încuviinţat—sunt la fel de aberanţi. Creştinii prea critici nu trebuie sã indigneze mai mult decât aceia prea docili.
Tradiţionaliştii gãsesc prea subliniatã critica progresistã, gãsesc prea insistent accentul pus de progresişti pe autocriticã. Critica pare sã ia locul teologiei pozitive, şi sã ajungã sã treacã drept teologia însãşi—reducând—o pe aceasta la o reflecţie istoricã, la o metateologie criticã; aceastã ranã e una meritatã, şi de aşteptat—urmarea veacurilor de proscriere a criticii. Critica amorsatã de progresişti e de naturã sã displacã, deoarece vizeazã esenţialul religiei, nu secundarul. Pune în cauzã ceea ce pãruse indiscutabil, intangibil. ‘Nu are nimic sfânt’. Tradiţionaliştii cautã simulacrul de reformã care sã consfinţeascã existentul; ceea ce vreau sã accentuez e caracterul meritat al acestei rãni a întâietãţii critice. Bunele intenţii nu mai sunt deajuns. E necesarã acţiunea pozitivã a criticii. Progresiştii par sã gãseascã mai multe de obiectat Bisericii, creştinismului, decât veacului, lumii; e un paradox. Acest paradox e rana rezultatã din complacerea de secole în neglijarea criticii. Atunci când critica e necesarã, timpurile necritice sunt decadente, sunt anomalii.
Schimbãrile aduse sau iniţiate de progresismul religios trebuie sã fie conforme cu adevãrul, nu cu ‘ceea ce cer/ vor/ aşteaptã oamenii de azi’, opinia publicã nu e un criteriu pentru amorsarea de schimbãri. Mã refer la ceea ce priveşte înţelegerea doctrinei, la interpretarea predaniei—nu la cosmetizãri de circumstanţã, care pot, într—adevãr, servi ca acomodãri la exigenţele prezentului istoric. Însã teologia trebuie sã respire în prezentul veşnic al adevãrului. Sunt ceea ce se cheamã un creştin progresist; gândesc ca atare.
Complacerea în vechi şi nereformat, epidemicã în Bisericile rãsãritene fotiene, e o stare universalã, nu ceva impus de sus—ci ceva consimţit şi de restul Bisericii. Existã o complicitate cu reacţionarismul oficial al instituţiei, o complacere şi o inerţie care îi fac acestuia jocul, îl servesc. Înapoierea existentã nu se explicã numai prin mãsurile discreţionare ale ierarhiei—e necesarã consimţirea şi inerţia credincioşilor. E adevãrat cã, în Bisericile apusene, emanciparea a venit din partea clerului. Nu exista o nerãbdare a credincioşilor de a fi dezrobiţi. Masele tind sã facã jocul reacţionarismului instituţiei, sã—l gireze, şi chiar sã—l încuviinţeze. Fie şi aruncând o suplimentarã mânã de vreascuri pe rug.
Creştinismul e, în mare mãsurã, o autocriticã a iudaismului Templului—criticã şi a reprezentãrilor religioase, a teologiei, a prejudecãţilor. Iisus, Ap. Pavel, ceilalţi ucenici autori, reprezintã un grup de teologi evrei reformişti. Autocritica iudaismului e în întâiul plan al vestirii Lui Iisus.
Autocritica prezentã la Iisus nu e numai o criticã a ierarhiei. Criticarea ierarhiei e maximul admis de tradiţionalişti. Cele trei ţinte sunt veacul, aspecte instituţionale, şi influenţa corupãtoare heterogenã, asaltul eterodoxiilor. În jurul acestor trei subiecte se ordoneazã autocritica bisericeascã admisã de tradiţionalişti. E o formã de paseism, idealizarea trecutului, preocuparea cu o desãvârşire trecutã.
Însã progresismul trece la critica doctrinei. Nu mai e vorba de abuzurile ierarhiei, greşelile instituţiei; e reformatã chiar credinţa—ca în vremea Lui Iisus. E ceva de naturã sã îi întãrâte pe tradiţionalişti.