Nevroticul, psihoticul sunt incapabili de altruism, incapabili sã se intereseze cu adevãrat, şi în profunzime, şi cu pãtrundere, de altul; sunt egocentrici, sunt prea acaparaţi de ‘ale lor’, de trecutul mort, de letargia egocentricã. De aceea, Biserica recomandã altruismul voluntar, impus, neşovãielnic, necondus de impulsuri—ca terapie. Caritatea nu e o toanã, nu depinde de simţire; Iisus, vorbind ca medic, nu recomandã emoţii, trãiri spontane—adicã, nu le dã pe acestea ca normã, ci norma e lucrarea, acţiunea voitã—nu emoţiile, care pot, sau nu, sã survinã, vindecã, ci numai lucrarea—terapia e una de acţiuni sanogene, nu de trãiri. Altruismul voit poate sã fie terapeutic. (Însã dacã, uneori, solicitarea dezmorţeşte, învioreazã, alteori copleşeşte, împovãreazã, altereazã, agraveazã.)
Suntem conştienţi de existenţa psihicului atunci când—şi fiindcã—doare; egocentrismul psihicului suferind e un simptom, indicã o disfuncţie realã. Însã e un rãspuns orb, inadecvat, şi care tinde numai sã agraveze boala. Suferindul are dreptate sã se preocupe de eul sãu zdrelit, lacerat; însã nu ştie cum sã o facã. Toate bolile minţii sunt boli de sistem.

Delãsarea e o cedare semiconştientã, echivocã, nelãmuritã, o rea—credinţã neconştientizatã. Delãsarea nu odihneşte, ci deprimã mintea, o sleieşte.

Atipia provine dintr—o limitare organicã, ceva abrupt, de la care e bine dacã suntem, pur şi simplu, exceptaţi; nu e o virtute, sau rezultatul acesteia—ci pleavã.

Nevrotica se aflã mereu pe scenã, adresând priviri complice unui public imaginar.

Psihicul e un dinamism fãrã ţel.