Cred cã Pruss formuleazã stângaci problemele de esteticã, la un nivel de generalitate la care ele devin nerezolvabile, şi postulând o funcţionare idealã a subiectului. Se recurge, în conversaţie, la astfel de generalizãri improprii, însã numai ca abrevieri, şi în vederea a altceva; pe când Pruss le ipostaziazã, le reificã, face din ele noţiuni estetice, termeni ai unei teorii—ceea ce nu pot sã fie.
De ex., în eseul ‘Artã, mâncare şi bãuturã’, filozoful de la Baylor comparã plãcerea datã de nişte autori şi filme, de parcã plãcerea ar fi ceva simplu, definibil în abstract, subiectul estetic ar fi unul ideal, iar funcţionarea lui, una deasemeni idealã; aşadar, discuţia lui Pruss e foarte îndepãrtatã de relaţie. Ce, de la autorii menţionaţi?—în ce fel?—când?
Pe de altã parte, de ce ar fi de la sine înţeles cã vinul îi e superior ceaiului, şi friptura, Big Mac—ului? Dacã nu sunt savurate mai mult, se poate ca friptura şi vinul sã fie echivalentul academismului, al pedanţilor. Mai departe—care ceai? Care vin? Când? Şi, mai ales, în ce fel? Fiindcã plãcerea nu e ceva simplu, ci o paletã, o diversitate. Deasemeni, nici autorii, regizorii, ceaiul şi vinul nu sunt entitãţi simple, esenţe. Cuvintele reunesc o diversitate de aspecte, momente, etc.. La nivelul de generalitate propus de Pruss, chestiunile acestea sunt indecidabile. Îşi pierd sensul. Cuvintele, valabile la nivel de experienţã, înceteazã de a mai fi astfel, la nivel de teorie, derapeazã.
Cred cã discuţia lui Pruss e foarte neglijentã, şi nu rezistã deloc la o analizã a termenilor.