Noi, românii anglofili, ne—am înşelat referitor la literatura americanã. Cam tot ceea ce a avut succes la noi, în traducere, e nul. Am aflat, din blogosfera anglofonã, cã mai toţi scriitorii americani pe care noi, românii, obişnuiam sã îi credem reprezentativi: Hemingway, Faulkner, Salinger, Updike, ca sã nu mai vorbim de Mailer, H. Miller, Capote, Kerouac, Vonnegut, Hammett, sunt, de fapt, de duzinã—practic, cam toate celebritãţile literaturii americane interbelice şi postbelice, moderniste şi postmoderne, singurele excepţii fiind Bellow, Chandler, şi, poate, Wilder; Steinbeck, Lewis, Dreiser nici nu meritã menţionaţi. Chiar dacã Faulkner, ca şi Dna. Woolf, chiar Hemingway, vor fi însemnat, cel puţin la un moment dat, ceva pentru Borges, ei nu conteazã pentru arbitrii americani. Adevãrata literaturã americanã e cu totul alta, iar Salinger şi Updike au fost petrecuţi cu huiduielile cuvenite. Existenţialiştii europeni—Camus, Malraux, Sartre—se interesau de nişte nulitãţi jalnice; ba le mai şi invidiau. Iar Pavese bãtea, şi el, câmpii.
Erotismul lui Updike e ridicol, neavenit, derizoriu, ratat.

Americanul Lovecraft şi englezul Tolkien îi plãceau lui Gracq, însã sunt infraliterari, inexistenţi pentru arbitrii literari. Tot ceea ce admiraserã europenii din literatura americanã—începând chiar cu Poe—e infraliterar.