Acolo unde chiar existã, şi nu e demagogie, pasiunea pentru dreptate e ceva foarte mistic, cred, foarte evanghelic, foarte biblic. Socialul, dreptatea nu mi se par deloc înafara Evangheliei, a biblicului.
Rãspunsul la nedreptate nu e un sistem politic, iar cãutãtorul dreptãţii nu e un ideolog; ideologia e o formã greşitã de luptã, o alegere inadecvatã a mijloacelor.
Socialul e în centrul Evangheliei. Redus la transpunerea în termenii analizei lãuntrice, mesajul evanghelic e estropiat, emasculat. Lupta împotriva nedreptãţii e o alegere şi o lucrare individualã. Nu se rãspunde la nedreptate prin politicã, prin partizanat, nici prin iluzia comunitãţii securizate, sau perfectibile însã principial ‘alese’.
Dreptatea reprezintã o exigenţã a caritãţii şi a credinţei, adicã a încredinţãrii raţionale de cele nevãzute, insensibile. Harul nu e o lucrare creatã, aşadar nu e ‘ceva juxtapus’, ‘ceva adãugat’, o prezenţã simţitã, o suplimentare perceputã, resimţitã. Omul nu poate simţi decât ceea ce e creat, existenţele create; harul poate fi comunicat, însã nu poate fi simţit, drept ‘ceva în rând cu altceva’, în registrul existenţelor. E supraexistent; harul transcende existentul—însã în sensul în care nu existã decât imanentul, ‘fiinţa lumii’. Supranaturalul nu e în rând cu existentul şi, de aceea, nu poate fi aproximat prin simţire.
Fanatismul e o formã de nedreptate.

Dacã farizeismul e reversul iubirii de adevãr, atunci şi ecumenismul e reversul iubirii de caritate. Dacã primul exprimã ura faţã de neadevãr, al doilea exprimã neîncrederea în urã.
Dacã îţi poţi urâ adversarul, încãlcând caritatea, atunci poţi şi sã îţi iubeşti aproapele, nesocotind adevãrul, nu e ceva mai scandalos; însã tradiţionaliştii schiţeazã o Evanghelie a fanatismului şi a brutalitãţii. Ei cautã trecutul securizat, comunitatea securizatã, paveze iluzorii împotriva rãului care e insidios. Ei cred cã adevãrul e un partid, şi, ca enunţ, monopolizabil. Întocmai farizeilor, le sunt proprii vorbele mari.
E bizar cã, în mediile tradiţionaliste, excesele urii sunt mai scuzabile, mai legitime decât excesele caritãţii; iar brutalitatea e luatã drept mãsura convingerii. Farizeismul e crezut mai scuzabil decât ecumenismul, şi mai justificat. Prisosul urii li se pare mai de înţeles decât al caritãţii. Se preferâ pãcãtuirea prin urã, decât prin caritate; instigarea la urã.

Fanatismul pentru Lege se numeşte farizeism, nu zelotism. Echivalenţii zeloţilor sunt cetnicii şi ustaşii, Gãrzile Albe, facţiunile politice afiliate religios, sau care se revendicã de la un crez religios. Însã fanatismul religios nu e zelotism, ci farizeism. Farizeii erau fanaticii Legii, ai prescripţiilor acesteia, etc..