Despre Iisus ca Învãţãtor se poate scrie cu ostilitate antireligioasã, chiar cu fanatism antireligios, ‘demascator’, sau cu simpatie nereligioasã, laicã, secularã, filozoficã, cu pãtrundere filozoficã (Wills, Crossan, Hegel, unii post—creştini ca Tolstoi şi Jaspers)—fãrã evlavie religioasã, însã cu simpatie filozoficã, secularã, laicã—adesea, tocmai acesta e modul cel mai interesant de a discuta—ceea ce rezistã, ceea ce se afirmã.
Iisus e mai interesant fãrã supralicitarea pioasã, şi fãrã zgura bigotismului—‘demitologizat’. Gândit în coordonate istorice şi filozofice, mundanizat.
(Mã gândesc şi la exegeza salubrã ai cãrei pionieri au fost Schnackenburg, Brown, la Rahner, la cristologia hegelianã a lui Küng—aşadar, o cristologie de inspiraţie nu numai protestantã, ci şi iluministã.)
Orientãrile cristologice moderne nu pot fi aproximate satisfãcãtor în termenii ereziilor antice, în sintaxa vetustã a logicii cristologice abstracte, conciliare.

DESPRE DOCETISMUL ATRIBUIT UNOR MODERNI. Mã gândesc cã, atunci când se vorbeşte despre docetismul modernilor, nu e vorba, de fapt, despre docetismul antic, mitologic, propriu—zis, ci despre negarea unirii ipostatice, despre un infra—adopţionism, un adopţionism simbolic, demitologizat, mai prozaic decât avatarul antic al acestei erezii. (E cam la fel ca atunci când li se atribuie unor moderni—sau, de la Newton încoace, îşi conferã chiar ei singuri—titlul de ‘arieni’; nu sunt arieni, fiindcã Îi acordã Lui Iisus mult mai puţin decât era dispus ereziarhul, ca sã nu mai vorbim de conservatorii porecliţi ‘semiarieni’. Modernii nu Îi atribuie Lui Iisus o entitate metafizicã preexistentã, cosmogonicã, etc..)