Sb. am citit, în no. 302 al ‘Luminii creştinului’, replica pr. Cornel Cadar la indignarea ciocoiului filozofiei româneşti, Liiceanu, cu ocazia cuvântului papal despre ‘obligaţia de a nu ofensa’; Liiceanu distorsioneazã un enunţ coerent despre aşteptãrile rezonabile într-o lume pluralistã, şi în general în orice lume: prevalarea magicã de prerogative nu funcţioneazã, faptele au consecinţe. Riposta datã unei provocãri deliberate, intenţionate, nu e neaşteptatã. Prin comparaţia cu insultarea familiei, Papa dã o idee despre gravitatea resimţitã a provocãrii. Recomandã ieşirea din cadrul vrãjit al iconoclasmului de duzinã apusean. E neconvenabil sã se dezvãluie faptul cã ceea ce pare un act de curaj a fost o stângãcie, şi una pe care comitenţii par incapabili de a o conştientiza? Acţionãm conform cu aşteptãri rezonabile; pedeapsa absurdã nu a fost îndreptatã de terorişti împotriva unei critici filozofice a Islamului (deşi e plauzibil cã nu s-ar da înapoi de la aşa ceva), ci a unei provocãri deliberate, conştiente, care pãrea sã se întemeieze pe o iluzie despre funcţionarea lumii. Prudenţa e o virtute; iresponsabilitatea nu e, şi nici insultarea voitã a credinţelor cuiva. Prudenţa îi putea reţine pe caricaturişti de la un amuzament al cãrui potenţial de scandal le era cunoscut.
Ceea ce pune în discuţie Papa e o viziune romanţioasã (despre curajul gazetãresc) şi maniheistã (despre valoarea eticã a gesturilor). Creştinismul a cunoscut şi el astfel de întâmplãri, când persecuţia a fost atrasã, catalizatã de provocarea întãrâtatã, inutilã, superfluã moral; dar pentru a conştientiza realul, se cere ieşirea din cadrul vrãjit al relativismului şi al bãşcãliei universalizate şi iresponsabile. Gazetarii au fost victime (ale teroriştilor, dar şi ale întãrâtãrii proprii), nu martiri ai drepturilor umane. Huliganismul cultural nu trebuie eroizat. Tragismul evenimentului nu conferã iresponsabilitãţii o aurã eroicã.
Un efect pervers al relativismului apusean e ipocrizia care se preface a nu observa insulta deliberatã, întãrâtatã. Aceasta provine dintr-o înţelegere mecanicistã a drepturilor. Mai aratã totodatã şi întemeierea relativã, şi relativitatea, legilor vestice. Paradoxul face ca, într-o culturã relativistã, sã fie totuşi absolutizate atâtea. Drepturile sunt un idol atotputernic. Dar, de fapt, sunt o convenţie cu valabilitate localã şi relativã. Aceastã constituire voluntaristã, juridicã, a absolutului, îşi manifestã limitele. Ceea ce a suscitat declaraţia papalã a fost consternarea abisalã a apusenilor, refuzul de a îşi reprezenta, gândi şi asuma cultura insultei ca atare.
Insultele provoacã, iar rãspunsul poate sã nu provinã din acelaşi univers moral-juridic. Dreptul la bãşcãlia fãrã menajamente nu e un drept.
Liiceanu ignorã faptul cã nu existã îndemnuri evanghelice la iresponsabilitate şi provocare. Iar dacã Evanghelia i-ar fi prezentã în minte, ar şti cã Iisus s-a simţit provocat de zarafi şi a ripostat fizic, violent, precum şi cã i-a cerut Ap. Petru sã nu provoace inutil ostaşii trimişi sã Îl aresteze. Dar Liiceanu e un cârpaci al teologiei morale. Ca pedagog de ocazie al neamului, improvizeazã.
Prudenţa, iscusinţa sunt printre cele recomandate de Iisus.
Esenţa declaraţiei Papei e cã te poţi aştepta la violenţã, când provoci grupuri violente. Cã existã aşteptãri rezonabile, nu doar pavãza drepturilor. Şi cã libertatea de exprimare are o formulare convenabilã (pentru secularism); totodatã, respectarea ei e ipocritã, când atâtea subiecte sunt tabuizate (Holocaustul, etc.). Vesticii vor aceastã libertate, dar cu limite care le convin. Drepturile nu ţin loc de formare umanã; iar prudenţa elementarã nu ar trebui sã fie înafara puterii de pricepere a oricãrui apusean. Cine relativizeazã valorile, se închinã statului, ‘drepturilor’, idolului necontestabil. Gazetarii vestici vor provocare, însã fãrã aventurã. Realitatea a demonstrat, prin reacţia apusenilor faţã de masacru, cã aceastã atitudine e greşitã. De ce dreptul de a insulta e un drept absolut, un principiu de moralã? Poate fi un drept juridic apusean. Dar standardele acestor caricaturişti neobrãzaţi sunt duble: existã subiecte la care nu recurg .... Iar când cineva recurge la ‘acele subiecte’, e penalizat prompt. Pentru Franţa şi ziariştii ei, iudaismul înseamnã bani, iar Islamul, nu. Existã grupuri care trebuie menajate, şi altele care trebuie atacate, zgândãrite. Eu nu cred în imparţialitatea criticii lor. Nu e adevãrat cã societãţile apusene nu recunosc ‘drepturi morale’; dar sunt selective, recunosc numai anumite astfel de drepturi. Zarurile sunt aranjate. Dacã pãrerea lui Liiceanu e cã rãspunsul la insulta gravã, voitã, nu trebuie în niciun caz sã fie acela la care se referã Papa, înseamnã cã e licheaua obtuzã pe care o ştim, secãtura plantatã în preajma celui mai mare filozof român, şi care a publicat cu sfruntare, cruzime şi o grosolãnie de ciocoi, mãrturisirea penibilã a maestrului despre sentimentele pentru fiul aceluia. Cei ca Liiceanu, filfizonii filozofiei franceze, etc., arbitreazã cu duplicitate şi pãrtinire, cu ipocrizie. Persecutarea negaţioniştilor nu îi indigneazã, nici aceea a neonaziştilor, etc.; cãci ‘sunt şi subiecte cu care nu e de glumit’. Aici evreimea îşi aratã colţii. Cei ca Liiceanu fac jocul ‘celorlalte cenzuri’, al celorlalte tabuizãri. Existã subiecte ilicite. Neobrãzarea stupidã e eroizatã. Pornirea de a insulta fãrã limite (vizibile), deasemeni. Negaţioniştii, neonaziştii, etc., nu beneficiazã, însã, de pavãza arbitrilor moralei publice. Durerea, umilinţa par sã fie numai de o parte. Bagatelizarea e permisã, dar numai în unele privinţe. Liiceanu crede cã trãim într-o societate transformatã moral, aceasta a drepturilor inalienabile la mojicie; dar regãsim în aceastã societate ipocrizia atavicã. În apãrarea dreptului unui romancier norvegian de a afirma ceea ce gândeşte nu s-au ridicat ciocoii moralei.

În acelaşi no. 302 al ‘Luminii creştinului’, am gãsit o menţionare empaticã a ‘Evangheliei ...’ lui Pasolini.