Joi, imunizat afectiv, ascult Alan Jackson; joi dim., filme poliţiste & cinefilii, simpatia. Gustul nou, pentru cinemaul anilor ’30; era deja vetust în anii ’70 (în urmã cu 45 de ani).

Fay & Martha & Hillary & epitetul, jind, anii ’40.

‘Dacã vine cineva …’.

Dreptatea instinctivã e aceea a fiinţei, când cineva ‘simte cã are dreptate’, în pofida adevãrului, şi când în termeni relaţionali greşeşte; adicã o obârşie, biologicã, a dreptãţii, e acea îndârjire în pofida adevãrului, dreptatea nu porneşte de la adevãr, ci de la afirmarea fiinţei, e o funcţie naturalã şi preculturalã, prereflexivã.

Dupã 5 ½ seara, câteva imnuri copte.

Dezgustul de stilul propriu, şi mimetismul (sub pretextul maximalismului, şi al unei paradoxale ‘autenticitãţi de împrumut’, oximoronice, piezişe), sunt identice, au acelaşi resort, sunt un unic fenomen moral; de ex., eu scriam despre creştinism—dar nu ca un cititor de literaturã poliţistã, filozof, etc., ci ca un monah: ceea ce era o deghizare. A treia cale nu preexista, cu toate acestea trebuia gãsitã. Modul în care scriam despre creştinism nu reflecta deloc cine sunt: nu îmi asumam identitatea, ci o eludam. Aveam un ton monastic, deşi altminteri preocupãrile mele erau mundane, neaustere. Era, aici, o eschivare.

Doi romancieri unguri & regizorul & cinema & scenariul.

Filme poliţiste & actriţe & westernuri & filme, dum. & filme, jindul & filme, cf. dum. (‘X’ & ‘Omul invizibil …’, confuzia). 2 & 7 & 4 filme. (3 & 3 & 1 filme.)

Ieri (joi), despre lectura intensã, pasionatã, , a câtorva romane (ruseşti, şi unul sudist).

Confuzia între actori, aceea între filme, şi incertitudinea referitoare la ‘Dl. X’.

Eu mã tãgãduiam, şovãind între douã soluţii false: tonul existent, stângaci, şi surogatul, identitatea de împrumut, pastişa.

Italienii şi grecii, metisarea, mercenarii turci, sârbii, Viena (moldovenii), Rãzboiul de Independenţã, când ‘ruşii erau cu directivele, cu vorba’. Participarea româneascã la asediul Vienei (şi sârbeascã, la asediul Bizanţului). Garnizoana turcã, triburi.

Despre iconoclastia islamicã, girarea violenţei, popoarele Asiei Centrale, amerindieni, misionarism, ucraineni, ‘ruşii albi’, literatura ucraineanã, convertirea rapidã a douã continente americane, misionarii ruşi şi Cleopa, convertiri silite, constrânse, cultura persanã, rugurile europene, sãrãcia culturii Islamului contemporan, tropismul dezmoşteniţilor, colonialismul spaniol, huroni, notarul huron, perspective opuse, insurgenţele canadeze, subjugarea rapidã, forţa militarã a amerindienilor, neîncrederea; misionari, modelul benedictinilor. Respectul bizantinilor pentru vestigiile artei pãgâne.

Ieri searã, westernurile (pentru câte un actor). Borges se referea la poezia altora, mai vechi (silenţioase).
Mai e şi limpezimea moralã, lipsa echivocului, iar unul dintre cinefili evocã westernurile anilor ’40, scriind despre ‘Traversare primejdioasã’.
Perspectiva.
Jind & westernuri & actriţe (2 & 4 & 3 & 3 & 1).

Latura nefastã de autoîndreptãţire şi de victimizare absurdã.

Duhul acela de improvizaţie, vraiştea.

Ipoteza creştinismului obişnuit e o ‘complicitate personalã’, complicitatea ‘prietenului imaginar’, ceea ce unul dintre papi numise soluţia imaginarã oferitã de superstiţie. E destrãmarea minţii, dezlânarea gândirii, descumpãnirea. Reversul e postulatul ‘martorului nevãzut’, care face dintr-un principiu metafizic, o încorsetare superstiţioasã, o explicaţie absurdã. În termeni empirici, e o psihologizare a divinului, transformarea a ceea ce nu e niciodatã juxtapus, într-o spinã. Capcanele religiei sunt tratate cu o îngãduinţã primejdioasã, imprudentã.

Dacã nu m-au convins în întregime, autohtonismele m-au atras întotdeauna, încã din vremea revendicãrii duale, când schiţam un neosãmãnãtorism şi îl desemnam pe Lovinescu drept model; autohtonismul românesc a avut o a doua şansã, cu gândirismul, care a fost, probabil, chiar mai puţin unitar decât încercarea antebelicã. Eu mã vrusesem un Lovinescu al autohtonismului. Cu alte cuvinte, meritul literar al unuia, şi programul celorlalţi. Dar autohtonismul ca atare nu e niciodatã o idee aprioricã, imuabilã, nu e ‘ceva de transpus’. În termenii lui Eliade, nu e o opţiune globalã, în vrac. Iar în termenii lui Iorga, nu e un stil, ci o inspiraţie (atât ca subiecte, cât şi ca ţinutã). Pleava acestor tendinţe autohtoniste sunt retorica, tãndãleala, etc.. Racila ascunsã e colectivismul, în care substanţa personalã ca atare e negatã în numele relevanţei colective. Mai precis, substanţa personalã e valabilã numai când e resimţitã ca reprezentativã.

Dansuri, maşini, corvoadã, tot ceea ce nu aş putea gestiona.

Incongruenţa.