În istoria lui sinteticã a literaturii româneşti, Iorga îi menţioneazã pe cei care îi erau mereu prezenţi în minte: Multatuli, Carlyle, Sf. Francesco, Lamprecht, Kogãlniceanu, Hasdeu, cei al cãror legatar moral sau intelectual se simţea.
Undeva face, însã, o afirmaţie absurdã: ‘Biblia lui Luther sau Sfânta Scripturã în englezeşte din secolul al XVI-lea s-au fãcut de la început fãrã nicio pregãtire anterioarã’; nu e aşa, iar utilizarea de cãtre traducãtorii Scripturii de la 1688 a încercãrilor anterioare e ipoteticã.
Când evocã sensibilitatea sandianã a bunicilor celor din propria lui generaţie, e o referire oblicã la faptul cã bunica lui chiar tradusese astfel de literaturã.
Îi aminteşte adesea pe voievozii care îl entuziasmau (Ştefan, Petru Rareş, Mihai).