Imnografia coptã are tonalitatea muzicalã arabã, dar existã, distinct, fondul oriental, afectuos şi senzual, o trãsãturã afectuoasã inconfundabilã, copţii folosesc, cu discreţie, instrumente, e o cântare de naturã sã relaxeze, şi diferitã de a maroniţilor, de a creştinilor libanezi, copţii formuleazã muzical imanenţa, e o altã trãire a sacrului, sapienţialã, Bisericile calcedoniene cunosc o creştinãtate egipteanã elenizatã, transcrisã de bizantini, dar intuiţiile majore ale egiptenilor (feminitatea, etc.), care îi descumpãnesc pe creştinii occidentali, se afirmã în muzica duioasã, blândã, a creştinismului felahilor. Libanezii, de ex., nu sunt aşa. (În istoria creştinismului a survenit ‘revanşa Egiptului’, ceea ce fusese un nume de ocarã a ajuns sã denumeascã şi idealul.) O anume astringenţã clasicã, familiarã, lipseşte din cântarea coptã.