duminică, 22 februarie 2015

Mircea Eliade, ‘Drumul spre centru’





Ideea fericirii sunt cele 600 de pagini ale eseurilor lui Eliade; reluând, dupã şapte ani, acest volum, îmi dau seama cã nu mã familiarizasem nici cu sumarul lui. În ceea ce priveşte ideile lui Eliade, ele mi-au sugerat câteva obiecţii. Interpretarea simbolicã nu distinge, ci amalgameazã, contopeşte (în locul imaginii din romanele lui Green, ajungem la nişte imagini din mitologie, care nu explicã funcţionarea tropului iniţial). Eliade cãuta o semanticã universalã a imaginilor, încât o operã individualã e redusã la ilustrarea primeia, ca şi cum ar fi o creaţie anonimã, folcloricã; principiul e foarte discutabil, iar beneficiile, modeste. Vehicularea inconştientã a simbolurilor nu explicã eficienţa artei (dar ideea corespunde programului filozofic al lui Eliade, de recurgere tocmai la universalitatea anonimã, ‘obiectivã’, lucru care reiese şi din dezavuarea succesului simbolizãrii conştiente: era neinteresat de creativitatea simbolicã intelectualã, conştientã). Existã, la Eliade, încredinţarea cãtre arhetipal, cãtre pulsiunile colective, cãtre ‘fondul umanului’. (Dacã Iorga cãuta creatorul individual în folclor: basme, paremiologie, Eliade cautã fondul universal, nespecific.) E o altã valorizare a umanului, consonantã cu ‘depãşirea individuaţiei’. Al treilea eseu din culegerea ‘Insula …’ va propune explicit aceastã chestiune.
Eseurile despre scriitori, unele mai mult despre curiozitãţi literare sau lucruri la modã, reabilitãri şi recomandãri, nu trebuie sã ne facã sã uitãm cã predilecţiile lui Eliade se îndreptau în principal cãtre clasici, cãtre autorii realişti, etc.. Eseurile literare nu îi reprezintã gusturile, ci sunt articole ocazionale, gazetãrie, în dinamica pieţii culturale. Ele nu reflectã fondul culturii literare a lui Eliade. Chiar scopul lor e mai degrabã cultural, de semnalare, de punere în circulaţie. Însã aşa cum sunt, cu aceste limitãri, sunt şi ele binevenite.

Eseul din ’39 despre simbolurile lui Eminescu e şi foarte inteligent, şi foarte util şi inspirat, cuprinzând programul unei critici simbolice, al unei critici a simbolurilor din artã, iar aceastã criticã nu e extraliterarã, ci participã la chiar explicarea artei; subiectul va fi reluat în eseul despre Green, din acelaşi an. Personajele eminesciene sunt dezindividuate, dar nu larvare; existã, aici, o ambiguitate a lui Eminescu şi Eliade, provenitã, poate, din reunirea a douã tradiţii (aceea occidentalã, pentru care nemurirea vrednicã e pãstrarea formei, nedizolvarea în larvar, şi aceea asiaticã, pentru care chemarea primordialului e mai importantã). Insulele mitologiei greceşti sau ale legendelor Graalului exprimã altã aspiraţie decât aceea a dezindividuãrii.
Silogismele despre amintirea vieţii prenatale sunt şubrede; ‘explicarea psihanaliticã a miturilor şi a riturilor’ e o digresiune cu aerul unei rãfuieli.

Îi plãcea echilibrul, sãnãtatea lui Green; dar eseul e o pledoarie forţatã pentru exegeza simbolicã, afirmând cã fobia lui Green e îndreptãţitã, dar dacã temeiurile ei sunt simbolic-obiective, rãmâne de explicat de ce fobia nu e şi ea universalã, precum şi care e beneficiul exegetic al acestei interpretãri simbolice, ce plus de înţelegere aduce ea, ‘explicând’. Metoda aminteşte puţin de exegeza biblicã alegoricã, pentru care intenţia şi conştienţa autorului sunt irelevante. Dacã semitonurile ideii de scarã ar fi universale, le-ar simţi toţi, aşa dupã cum raţiona chiar Eliade despre experienţa prenatalã. Fobia lui Green nu apare ca mai puţin secundarã decât conotaţiile sexuale observate de psihanalişti. E problematicã tendinţa lui Eliade de a amalgama semnificaţiile simbolurilor, reducându-le la un set; dar şi ipoteza unei ‘creativitãţi generice’: la el, simboluri, mituri, rituri provin direct dintr-un set de semnificaţii determinabile universale, obşteşti, când unele, cel puţin, ar putea sã rezulte din experienţa şi gândirea unor indivizi.
Treptele înseamnã, pur şi simplu, trecerea, pasajul.
Eliade cãuta tipare universale, care, chiar dacã pot fi polisemice, nu sunt echivoce.

Al treilea eseu pe care l-am citit e medalionul despre Svevo; registrul afectiv e acela al epocii, cu afectarea şi grandilocvenţa interbelicilor (religia paroxismului, etc.). Existau multe cuvinte la aceşti oameni, o prolixitate afectivã, mult teribilism şi retorism (bizare la o generaţie care fãcea atâta caz de autenticitate), o înfrigurare juvenilã. Literar, Eliade era omul modelor. Aceastã pozã machistã, din fericire demodatã, corespundea ideii lor despre a fi temperamentali, colţuroşi. Laitmotivul morţii la Svevo e o gãselniţã care exprimã mai degrabã tanatofilia lui Eliade. O observaţie promiţãtoare despre personajele feminine ale italianului e rapid înecatã de prescripţii morale eliadeşti [1]; însã cele despre realismul lui Svevo sunt bune.

Acelaşi ton afectat, propriu goticului englez care îl precedase pe Eliade cu un veac, existã şi în medalionul despre Butler, împãnat cu tãndãleli despre destinul artiştilor, etc.; reversul pledoariei e o insecuritate, o nevoie de legitimare a propriilor poze. Mijloacele critice, percepţia esteticã ale lui Eliade erau modeste, iar pledoariile, neconvingãtoare. Gãsim în aceste eseuri lucruri oţioase sau gazetãreşti. Eliade admira la Butler libertatea de a da cu tifla, independenţa obtuzitãţii arogante şi agresive; de ceva asemãnãtor, de o tiflã, a avut, însã, parte şi Butler, iar precedentul lui ia din dramatismul boicotului. Butler era un ins pricinaş, buclucaş, ceea ce face ca demnitate sã aibã mai degrabã unele însuşiri ale lui, distincte, decât omul. Pe de altã parte, ‘curajul obtuzitãţii’, al antipatiei abrupte, e mult mai frecvent decât i se pãrea lui Eliade.
Episodul şantajului pare a oglindi nu ‘inocenţa’ lui Butler, ci dimpotrivã.
Eliade menţioneazã articolul lui Gosse despre un sonet al lui Butler.
Egotistul prin excelenţã, Butler a fost obiectul unui cult în acelaşi mod ca Beyle (diferenţa fiind datã de meritele relativ inferioare ale englezului); o marcã a acestui egotism sunt nu limitãrile, de care erau conştienţi nenumãraţi intelectuali, ci idiosincrazia, aerul de epatare puerilã, convingerea cã faptul de a le displãcea ceva trebuie sã valoreze nu doar pentru ei înşişi, dar şi pentru ceilalţi. Cã idiosincraziile lor sunt o formã de luciditate. Nu e nimic eroic în faptul cã unui egotist englez îi plãceau şi îi displãceau lucruri; dimpotrivã, egotistul pãrea a nu fi conştient de completa lipsã de valoare a acestor mãrturisiri pentru ceilalţi. Egotiştii îşi vestesc idiosincraziile cu un ton provocator. Li se pare cã sunt fascinanţi nu numai pentru ei înşişi, dar şi pentru ceilalţi. Când egotistul declarã cã ceva îi displace, intenţia lui e sã consterneze. Altfel, inapetenţele sunt un fapt obişnuit.
Eliade citeazã încuviinţând teoriile smintite ale lui Butler despre familie, refuzând sã admitã cã acesta era un dezechilibrat.
Remarcabil e cã, dacã oricare din aceste eseuri ale lui Eliade are greşeli, are şi lucruri corecte şi utile.

Alteori, existã intonaţia de complicitate ezotericã (‘Cei care cunosc începuturile lui Lawrence de la «English Review» în 1909-1910 mã vor înţelege foarte bine.’), cu îngãimãri la fel de criptice despre ‘tragedia autorului lansat printr-o singurã carte’ şi … ‘crepusculul protestantismului’.
Un lexic frenetic, cu paietele superlativelor şi ale calificativelor rãspicate, în care desãvârşirea şi ratarea sunt unicii termeni, o severitate lipsitã de umor, şi tendinţa retoricã, specificã generaţiei care a reeditat, la noi, romantismul frenetic, dar care n-a dat niciun romancier, poet, etc., net inferioarã generaţiilor lui Sadoveanu, Blaga, etc.. Însã interbelicii aveau fetişul ‘generaţiei’. Aşa era Eliade, cu mahalagismul, ambiţia şi moralismul lui.
Câteodatã, descoperirile lui enunţate pe un ton retoric au ceva mãlãieţ. Numea ‘grabã’ rapiditatea şi agerimea lui Huxley. Fãcând teoria eseului, Eliade îşi invocã dolorismul: ‘asceza’, etc., numele mari şi descurajante pe care le-a dat atitudinii ştiinţifice. (Dar Eliade pãrea sã presupunã cã toţi fac eseuri la fel. Era o generaţie care ţinea la ‘ideile generale’.) El nu trãia învãţãtura, ‘iniţierea’, cu bucurie, nu are etosul uceniciei, cãreia îi vede numai dezavantajele. Existã la Eliade un masochism retoric al expierii: pregãtirea e o corvoadã. Învãţãtura apare numai sub aspectul de supliciu, lucru neobişnuit la erudiţi, sau de care alţii nu fãceau atâta caz. Sesizãm, aici, obida plebee a celui cãruia nu îi place sã înveţe (dar e nevoit; pentru a avea succes!). Eliade aduce în erudiţie etosul corvoadei.
Existã şi în aceste eseuri trãsãtura mahalageascã, de colportor, a lui Eliade, indiscreţia avidã. O altã preocupare e succesul: ambiţia era facultatea dominantã a autorului. Medalioanele despre scriitori revin la chestiunea succesului.
Mai surprinzãtoare e moralizarea: comparat cu Eliade, Iorga apare ca un cenzor îngãduitor, foarte moderat, cu vederi sociale largi; Eliade moralizeazã mereu, menţionând şi ‘epavele feminismului’, cu o antipatie stridentã faţã de viaţa obişnuitã şi de aspiraţiile obişnuite. Iorga nu era aşa.
Eliade nu era un hedonist al erudiţiei (v. Queneau), fie şi ca austeritate (v. George), ci un bombãnitor. Pârga cunoaşterii nu e însuşirea acesteia, dobândirea, ci succesul.
Eliade îşi asumã aerul perspicace şi circumspect-maliţios al omului nu foarte inteligent, care ţine sã arate cã nu a fost pãcãlit, amãgit, dus; ca atare, era neîngãduitor, sever.

Calitatea discernãmântului filozofic al lui Coomaraswami e sugeratã de colaborarea lui la «Études traditionelles» ale lui Guénon şi, mai ales, de faptul de-a-l fi recomandat pe acesta indienilor drept ‘cel mai interesant gânditor european în viaţã’.
Eliade avea dispreţul obligatoriu pentru cunoştinţele asiatice ale intelectualilor europeni. Medalionul despre Coomaraswami e încã o ocazie de a bombãni împotriva multora, de a decerna superlative şi de a îngãima destãinuiri şi aluzii filozofice criptice; unele vituperaţii ale lui Eliade aratã ambiţia de a arãta cã nu a fost pãcãlit, dus. În termeni filozofici, intelectul lui Eliade era ager, dar raţiunea, mãlãiaţã. Tonul neaoş şi rãspicat, dârz, superlativele şi interjecţiile, oţãrârile mustrãtoare, generalitãţile retorice şi pur ziaristice, asigurãrile bombastice [2] dau alura inconfundabilã a eseisticii lui Eliade. Uneori, proza colţuroasã, bombasticã şi freneticã a lui Eliade lasã sentimentul manipulãrii retorice a subiectului pentru aducerea în discuţie a unor mantre, şi a unor lozinci. Existã, la el, numai rezumatul, nu şi analiza; rezumã, în loc de a analiza, de a raţiona. Cultura lui Iorga are smerenie, subordonare faţã de ceea ce e însuşit; la Eliade, pare prestidigitaţie, mânuirea unor documente, retoricã, la acest om care era mult mai neîngãduitor, mult mai sever şi dispeptic. În gazetãria lui, Iorga face culturã; Eliade face numai prestidigitaţie, admiraţia lui sunã fals, e neconvingãtoare, se simte intenţia de a promova altceva, mantrele proprii. Existã în eseurile lui mult narcisism şi egotism, şi ambele sunt colţuroase, stridente, de o vehemenţã neplãcutã. E un alt stil, iar acela al tinerilor era vulgar şi arivist. Iorga avea carura gentilomului; Eliade, nu.


NOTE:

[1] Eliade pãrea incapabil sã realizeze cã ceea ce lua drept defecte de artã sunt indicii ale realismului, şi crede cã idealul sãu de existenţã e şi descrierea vieţilor altora. De unde semitonul de dispreţ dezagreabil cu care îi stigmatizeazã pe cei neconformi idealului sãu de viaţã.
Critica se poate sluji de perspective accesorii: sociologicã, simbolicã, sau moralã, când lumea operei e asumatã de critic, şi discutatã din punctul de vedere al moralistului. E ceea ce obişnuia şi Eliade, când vestejeşte personaje literare în care nu regãseşte idealurile lui.
Dar la Eliade existã şi o confuzie, aceea între deziderat, ideal, şi realitate: pãrea sã creadã cã realitatea umanã obişnuitã nu doar ar trebui sã fie, ci chiar e aidoma fantasmelor generaţiei lui, care era o regresie cãtre idealurile romantismului morbid şi decadent al goticului. E o lume moralã foarte germanicã, în gustul romantismului maladiv. Sesizând divergenţa dintre lumea unor opere, şi propriul sãu ideal moral, Eliade credea cã observã abateri de la … realism.
[2] Cât de bine, cu câtã simpatie şi înţelegere afectuoasã, ştia Iorga sã scrie despre opere, inclusiv cele ştiinţifice!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu