Se întâmplã sã mã gândesc la actorii cinemaului de suspans de dupã Cushing, Lee şi Price, iar cei care îmi vin în minte sunt Pleasence, Perkins, Hopkins, bineînţeles Dourif, tatãl scelerat din ‘Peaks’, românii au apelat la un ungur (care era vârstnic, dintr-o generaţie anterioarã celor menţionate aici), poate Hopper, Nicholson nu aparţinea genului (nici când a lucrat cu Corman, nici în ‘Lupul’), De Niro e enervant (şi a lucrat mai degrabã ocazional, deşi are atâtea roluri de psihotici, şi înaintea filmelor lui Scorsese sau Brannagh existã ‘Inimã de înger’), dar unele roluri ale lor aratã ca slujbe ocazionale, nu consacrarea unei cariere, francezii au dispãrut din acest gen, iar italienii s-au mulţumit adesea sã recurgã la americani, a survenit o eclipsã a vedetelor cinemaului de suspans, ceea ce se vede sunt roluri demitizante, de eficienţã clinicã, ‘stanislavskiene’, actoria e numai un element al unei dinamici mai cuprinzãtoare, care azi nu mai flateazã acest tip de vedetã, cei câţiva menţionaţi la început ar fi avut potenţial, posibilitãţi, îmi amintesc şi de filmul timpuriu al fraţilor Coen, dar regia e îndreptatã spre altceva (naturalism, burlesc, ludic), torţionarul din ‘Salamandra’, nu mai existã relieful, carura, calibrul rolurilor, e alt registru, slasher-ele, ca şi giallo-urile, avantajeazã alt tip de rol, sau personajul apare terifiant numai în mod retrospectiv (Nolte), genul acesta, al suspansului, e mai cuprinzãtor (policieruri, cinema de groazã, etc.), reamintesc aici şi dispariţia filmului poliţist, personajul ameninţãtor sau poartã mascã, sau disimuleazã pânã cãtre sfârşit (din nou: Nolte), cei mai mulţi nu sunt specializaţi în cinemaul de gen (cum erau Pleasance, Perkins, Hopkins, Dourif), nu sunt chipuri familiare pentru entuziaştii unui gen, nici nu e vorba numai despre personaje ameninţãtoare (Rathbone şi Cushing aparţin familiei), uneori era specializarea în personaje negative pur şi simplu (Hackman), dar cred cã a dispãrut chiar recursul la tipologiile elementare ale cinemaului vechi. Subliniez lipsa de interes a francezilor, şi eşecul italienilor de a impune actori din aceştia. Uneori, putem raţiona referitor la cinemaul ca întreg, când actorii nu jucau în cinema de suspans (poliţist sau de groazã), ci în westernuri, drame, filme de acţiune, etc.. Regia s-a schimbat, nu mai sunt utilizate tipologiile de odinioarã. Actorul e o funcţie a intrigii, nu invers. Nu se mai fac filme care sã serveascã imaginea cutãrui actor de gen.
Dourif e, cred, ultimul din stirpea lui Atwill, din genealogia la care mã gândesc (şi cãreia Mitchum nu îi aparţine); englezii contemporani îmi displac pentru academismul placid. Nu erau numai actorii, ci şi rolurile, carura. O’Toole ar fi fost foarte bun în aşa ceva (şi alţii din generaţia lui, nu numai Stamp şi Bogarde). Dar a dispãrut interesul pentru astfel de roluri. Ecranizãrile benzilor desenate şi filmele cu Bond nu au oferit posibilitãţile autentice.
Celor enumeraţi le-ar putea fi adãugat şi Hauer. Însã trebuie fãcutã o distincţie: Mitchum, Henriksen, durii generici, nu sunt ceea ce am în minte.