Neoburlescul, inspiraţia, filmele din anii ‘50; înrudirea cu vodevilul şi cu varietãţile.

Analiza: inspiraţia, însufleţirea, nu volubilitatea lãbãrţatã.

Dna. Maitzen are un eseu despre Winifred Holtby, un pic artificial şi stângaci ca gândire, bazat pe opoziţia între autoare şi mult mai celebra V. Wolf, iar faptul cã ele împãrtãşeau anumite convingeri civice nu e deajuns pentru a le defini ca un tandem, erau lucruri care interesau pe mulţi în vremea respectivã; paralela între cele douã e irelevantã, sau mãcar secundarã.

Cafea & cinã & tratatul & citit … & cinema & fumat. Orã. Cafea. Vols.. Acte. Prânz. Patru cârnaţi. Tempo & o copilã & trandafirii & avizul, orã. Ploaie. Ziarele & vrafuri. Vols..

Regionalismul ca intenţie plasticã, predilecţia, rezonanţa afectivã: ca Beyle, aşadar neimplicând peisagisticã. Realismul poate lucra cu ceea ce are, contingenţa.

Existã câteva trãsãturi fundamentale ale lui Eliade: ambiţia, dorinţa de succes, senzaţionalismul.

Vigoarea ruseascã, a ‘Aerogradului’, şi subtilitatea ungureascã.

‘Supã de raţã’: intrigã întortocheatã.

Noi nu mai vedem, nu mai percepem filmele din anii ’30 aşa cum le vedeau cei din anii ’50; poate exista consonanţã, o convergenţã limitatã, un contopire; maximalismul e înşelãtor (şi confuz în el însuşi). Simţul pentru poezia acestor lucruri depinde de posibilitãţile fiecãruia. Existã o poezie a chipurilor, etc., iar farmecul intens al cinemaului adaugã ceva modestiei mijloacelor obişnuite, suplimenteazã disponibilul. Acest farmec intens e distinct de rãstãlmãcirea experienţei (ca supraestimare). Cu alte cuvinte, cinemaul rãmâne o experienţã plãcutã, prin chiar puterea formei, când mijloacele sau talentele sunt modeste; cei care scriau despre cinema pãreau uneori dispuşi sã rãstãlmãceascã intensitatea farmecului drept nivel artistic (de ex., Camil P., sau chiar Borges). Farmecul e al formei înseşi. Nivelul satisfacţiei un indicã întotdeauna pe acela al artei (iar o intenţie de frumuseţe existã adesea). Pe de altã parte, contraexemple luate din orice vârstã a cinemaului demonstreazã cã nici posibilitãţile acestea ale formei nu sunt infailibile: adicã, existã şi filme indiscutabile neinspirate, anoste, neinteresante, terne. Am întâlnit filme silenţioase indiscutabil mãlãieţe, sau neizbutite.