Joi seara m-am gândit la Muni, March, Fresnay, Simon, Gabin, Tracy, Grant, Cooper, Gable, Raimu, Baur, ideea de actor al anilor ’30, înainte sã fi început vremea plebeilor, unii dintre ei, aceia mai vârstnici, erau actori cu experienţa scenei, a spectacolului de teatru (iar cinemaul nu e o esenţã datã, aprioricã, ci realizatã, modelatã istoric, putând aşadar beneficia de experienţa teatralã a actorilor); Rathbone avea carurã, era atletic, un vlãjgan impozant, dar nu era unul dintre aceştia.

Iorga şi ardelenii: Slavici, Goga, admişi cu unele rezeve; Agârbiceanu, recomandat; Rebreanu, detestat; Coşbuc, întâmpinat cu obiecţii. Moralismul ardelean se reduce la numai douã nume mari: Slavici şi Agârbiceanu; nu îi e atribuibil lui Rebreanu, fireşte, dar nici celor doi poeţi (care au fost epici, lirici, dar nu satirici sau didactici).
Agârbiceanu îl continuã pe Slavici, care porneşte de la o tendinţã literarã maghiarã.
E adevãrat cã toţi au în comun severitatea, asprimea.

Eliade, ca prostovan ambiţios, şi arivist, parvenit.

Sb. dim., uitasem ‘Umanitatea’, îmi aminteam copilele, adulta nurlie intensã, etc., însã nu principiul.

A nu îi rãspunde cuiva care ţi-a deschis uşa.

Deopotrivã ca fizionomie şi carurã, Rathbone îi seamãnã lui Harris.