‘Children Shouldn’t Play with Dead Things’

‘Children Shouldn’t Play with Dead Things’ reprezintã o tendinţã curentã în goticul de serie C al anilor ’70 şi ’80: atât burlescul, jovialitatea (supralicitate, aici, prin bombastic, tiradele scelerate, etc.), cât şi oribilul fizic, care, deşi terifiant, revulsiv, bagatelizeazã ; acesta e, de fapt, goticul postmodern în cinema, uşurãtatea, nonşalanţa oribilului revulsiv. Şase tineri profaneazã morminte, iar intriga pare teatru filmat. Pe Jane Daly îmi doresc sã o vãd şi în alte filme.
Sunt trei actriţe, cea mai interesantã e Jane Daly (însã submediocrã ca rol); Anya Ormsby e copila nevroticã.
Asocierea cârpãcelii cu lipsa de emoţie e letalã. Burlescul e accentuat de muzica electronicã bufã, iar tonul e de bãşcãlie indigestã; ambiţia de a da o alurã independentã (tiradele bombastice) e subminatã de nişte absenţe ale câtorva elemente fundamentale. Goticul buf e o fundãturã: chiar dacã poate sã fie deliberat, vrut, nu poate însemna mai mult decât e. Scenariul, astringent, posac în pofida hazului silit, e o însãilare de momente psihologice arbitrare, haotice; dintr-un motiv sau altul, sceleraţii nici nu se strãduiesc sã supravieţuiascã.
Lipsa de emoţie, farmec sau poezie atrage atenţia asupra reducţionismului regiei. Pare sã nu existe nici mãcar intenţia suspansului, sau a subtilitãţii ori gradãrii.
În majoritatea filmelor de gen proaste, stupiditatea e posomorâtã, posacã, letargicã, apaticã; aici, e una bombasticã, jovialã, poate mai penibilã. Existã o înrudire între terifiantul încercat aici, şi acela al unor benzi desenate.
Una din actriţe enunţã o teorie psihologicã a superstiţiei.
Aceste terori vane escamoteazã delãsarea pietãţii faţã de fiinţe.