Funcţia sublimãrii nu e de a ‘împiedica’ ideea, ci nocivitatea ei, trãsãtura ei de traumã; cârpacii se grãbesc, şi aici, sã contrazicã ceea ce n-au înţeles. Freud nu explicã creaţia prin ‘efectul refulãrii’, ci prin sublimare, un resort distinct. Împotriva lui Durand, misiunea de ‘a împiedica’ ideea nu îi revine simbolului, ci refulãrii. Ipoteza lui Durand e mult mai vagã, el substituie explicaţiei raţionale o generalitate liricã, intrinsec ambiguã, şi oracularã. Enunţul lui Lacroze, despre relaţia dintre simbolizare şi refulare, inspirat din practica psihanaliticã, explicã ceva. Se referã la resortul simbolizãrii în viaţa obişnuitã. Întrebarea era ce funcţie are simbolul, nu ‘din ce rezultã’, iar teoria lui Durand e numai jargon bombastic. ‘Semantismul simbolului’ e echivoc. Durand îi riposteazã lui Lacroze cu banalitãţi şi cu ipoteze vagi. Numind imaginea, ‘vehicol nesemiologic’, îi recunoaşte acesteia nedeterminarea.
Durand simţea cã psihanaliza face din simbolizare o chestiune de semanticã; dar acelaşi lucru îl face şi el. Numai cã la Durand simbolul traduce o trãire generalã, pe când la psihanalişti, un eveniment anume. Tentativa lui e de a elibera explicaţia psihanaliticã de biografism; însã psihanaliza ştie cã trãirea însãşi e echivocã, nereductibilã la o formulare, şi indisociabilã de semnificaţie.