miercuri, 4 februarie 2015





Colectivismul îi e intrinsec gândirii lui Marx, pentru care socialul nu e un complement, ci primordialul, atât în termeni ştiinţifici, cât şi politici, de acţiune (şi, în acest mod, praxisul inspirã gândirea, ştiinţa, care e inseparabilã de gestul politic, de acţiunea politicã). Marx porneşte mereu de la societate cãtre individ, deoarece ea e cea care furnizeazã, ca sistem de relaţii, substanţa moralã şi umanã a insului. (În acest sens, marxismul poate pãrea precreştin, şi arhaizant, iudaizant; obiecţia lui Marx e cã etica individualã nu a transformat societatea, ori acesta e scopul principal). Dar tendinţa acestei gândiri revoluţionare e desconsiderarea individului ca valoare absolutã, aşa cum o formuleazã şi individualismul moral kantian. Aceeaşi tendinţã ar fi putut sã fi contribuit la popularitatea timpurie a materialismului ştiinţific în Rusia. În gândirea lui Marx, colectivismul acesta e la antipodul medievalismului, al tipismului aşa cum îl enunţa Iorga, referitor la societãţile medievale [1].
Existã ideea biblicã de mântuire colectivã (mai precis, naţionalã); ideea misticii creştine timpurii, ca antidot la moralismul post-tridentin, şi a extrovertirii salutare. Dar Marx aratã cã, în termeni istorici, societatea avansatã şi prerogativele reale ale insului coincid. Capitalismul e forja umanului (însã în condiţiile unei dinamici duale, în care progresul e indisociabil de alienare). Socialismul e îndreptarea, perfectarea capitalismului, curãţirea lui de racile, concomitent cu accentuarea tendinţelor lui progresiste, avansate, care sunt intrinseci, caracterizeazã dinamica istoricã nouã, inauguratã de noile relaţii de producţie. Ca atare, socialismul e neamalgamabil cu alte forme ale colectivismului. Am putea afirma cã taina socialului include în sine şi promoveazã taina individului autentic; toate acestea, Marx şi le înfãţişa în termeni practici, politici, de acţiune şi de ofensivã, de luptã. (Individualismul creştin apare ca un regres, şi e încã un front pe care materialismul dialectic şi criticismul se gãsesc în opoziţie absolutã.) În termeni practici, religia creştinã escamoteazã atât esenţialitatea, cât şi urgenţa chestiunii sociale, pe care le situeazã în planul bunelor intenţii şi al schiţelor, al dezideratelor vagi. Dar trebuie subliniat cã marxismul nici nu porneşte de la termenii religiei, ori de la analiza şi cunoaşterea, filozoficã sau empiricã, a religiei. Marx nu are o teorie a religiei, ca atare, ci o neîncredere patentã şi practicã, ‘gazetãreascã’, am putea crede. Ideea marxismului e o idee a colectivului, a societãţii, la care nu l-a condus o reprezentare schematicã sau cãutarea unor modele simplificate, maniabile, ca în sociologiile sfârşitului de sc. XIX. E un etos, nu un principiu ştiinţific de cabinet, ceea ce ne readuce la locul praxisului.
Pentru Marx, progresul individului nu e un scop vrednic de filozofie, şi în primul rând deoarece e un deziderat artificial: progresul insului e indisociabil de acela al grupului, al societãţii, iar ceea ce conteazã e amploarea transformãrii. În acest sens, morala creştinã apare ca fiind atât artificialã, cât şi limitatã, reducţionistã, iar ceea ce o face inoperantã e faptul cã aceste douã tare ale ei sunt aspecte ale unei greşeli unice (ea nu se situeazã în planul care conteazã, acela al colectivitãţii). Individul nici nu e fãcut sã funcţioneze pe cont propriu, în termenii individualitãţii sale. Urmãrea Marx sã completeze etica creştinã, adãugând o nouã dimensiune, praxisul politic, sau sã o înlocuiascã? Rãmâne faptul cã nu pãrea conştient de rolul creştinismului în dinamica capitalismului şi a emancipãrii, nu recunoştea în el un factor de progres. Dar ceea ce viza Marx era un al treilea termen, dincolo de tipism şi de individualism, termen terţ care îi apãrea ca susceptibil de un raţionament şi o formulare ştiinţificã; în acest context, nu i-a scãpat noutatea hegelianismului. Însã relaţia dintre istoria culturii intelectuale şi aceea a culturii materiale, sau economico-socialã, e susceptibilã de o reprezentare mai nuanţatã, mai puţin schematicã; reducţionismul cultural greveazã înţelegerea dinamicii sociale.
Chestiunea originii, ipotetice sau difuze, a colectivismului marxist, ca inspiraţie, e distinctã de aceea a ce înseamnã colectivismul aşa cum îl formuleazã Marx.


NOTE:

[1] Putem trece în revistã alte colectivisme clasice: acela biblic, schiţat şi reluat de Noii Teologi apuseni, inclusiv ca misticã anticã şi ca antidot la individualismul religiei post-tridentine; acela medieval, revendicat de câţiva reacţionari interbelici; dar colectivismul lui Marx apreciazã tocmai promovarea individului în condiţiile de relaţionare socialã complexã ale capitalismului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu