Diferenţa dintre Dostoievski şi dostoievskieni e aceea dintre Jagger sau Page şi rockerii scandinavi sau sudişti: autenticitatea indiscutabilã devine surogat, curajul devine supralicitare sau exagerare, teribilism. Se pierde naturaleţea, arta, simţul dinamicii reale. Îndrãznirea devine reţetã. Insurgenţa devine cazarmã şi monotonie. Insurgentul devine un scandalagiu. Acesta e mersul epigonismului, mersul surogatului. Odinioarã, cunoşteam genealogia: Sologub, Andreev, Arţibaşev, Belîi. Epigonismul dezvãluie cã ceea ce admirãm nu e imitabilul, reţeta (senzaţionalismul moral). Mai aratã şi cã atâta admiraţie şi înţelegere e de calitate proastã (v. elucubraţiile lui I. Barbu). Trebuie amintit şi cã a existat mereu o antipatie faţã de dostoievskianism (atât la ruşi, cât şi la poporaniştii noştri, Ralea, Borges, Nabokov, probabil Cãlinescu, Lossky). De cealaltã parte însã, existã Gide, Proust, Chartier, etc.. Rãmâne faptul cã meritele acestei arte nu sunt indiscutabile, iar divergenţa existã şi în planul exegezei (Bahtin, Paleologu, filozofii ruşi, Evdokimov).
Atâtea dintre interpretãri par arbitrare sau simpliste (Gide, Proust, filozofii ruşi, dar şi Paleologu, când nu îşi refuzã absurditãţile ştiute despre dostoievskianismul … ‘Scrisorii pierdute’, o rãtãcire consternantã).
Iar unul dintre cele mai simpatice articole e acela, relativ timpuriu, al lui Gherea (urmat de o eclipsã criticã româneascã).
Paleologu însuşi a rãmas la generalitãţi şi exclamaţii.
E adevãrat cã, spre deosebire de Shakespeare, Dostoievski nu doar a fost revendicat de cãtre o Bisericã, dar el însuşi s-a revendicat de la una (aceeaşi). E o situaţie foarte diferitã. Un lucru care îmi place e coerenţa admiraţiei lui pentru autorii francezi liberali, de care nu s-a dezis. Cultura lui religioasã şi, mai ales, patristicã, era mai sumarã decât a exegeţilor lui ortodocşi, iar cultura lui laicã, secularã, mai cuprinzãtoare. Dar se cautã în el tezismul, fie religios, fie în direcţia emancipãrii amoraliste. Literatura lui a fost instrumentalizatã pentru afirmarea unor tendinţe (nu e întâmplãtoare impresia cutãrui admirator de ‘a-şi citi jurnalul’). Latura de modã constã tocmai în aceastã utilizare a operei pentru legitimarea unor tendinţe. În general, aceastã modã a fost polarizatã: teologico-filozoficã, sau dionisiacã. Generaţia dostoievskianã francezã (şi, în general, europeanã) a fost aceea a lui Gide şi Claudel, iar aceea româneascã, interbelicã (hiatul de la Gherea la Eliade îi însumeazã pe Ibrãileanu, Lovinescu, Ralea). Entuziasmul lui Lukács a fost vremelnic. Al lui Faulkner, probabil cã autentic. Un admirator apusean timpuriu, dar nesurprinzãtor, a fost Taine. Îl compara cu Zola în mod nefavorabil pentru francez, şi cred cã s-a scris despre emulaţia acestuia. Iar împreunã cu Taine trebuie menţionat şi Nietzsche (la care genealogiile sunt încrucişate: Dostoievski şi Beyle, fãrã Balzac şi Tolstoi). Iar pentru alţii, a fost un izvor de complexe inutile şi ploconiri.
Gherea oferã o lecturã laicã. Interesanţi sunt şi cei doi catolici francezi, Claudel şi Bernanos.