Neîncrederea în criticã, contingenţã, etc.

Citind analizele unui cinefil, observ atât cã îi plac Craven, ‘Requiem …’, ‘Sunshine’, ‘Crãciun negru’, Ch. Pierce, cât şi cã are divergenţe faţã de gustul comun (finalul filmului din ’81 al lui Craven, efectele din ‘Ochi de foc’). Dar mai mult decât inapetenţa pentru cinemaul anilor ’30-’40, carenţa gustului sãu e exprimatã de indiferenţa faţã de filmele video, de acele curiozitãţi ale cinemaului independent (care sunt singurele filme mai noi analizate de cãtre un alt autor de analize ale cinemaului de suspans).

Studiouri americane şi regizori din anii ’30-’40.

Neîncrederea în criticã a multor cititori e justificatã şi prudentã; fiindcã gustul pentru aşa ceva al altora ascunde o iluzie. Indiferenţa faţã de criticã a atâtor cititori sau cinefili e corectã, neluând critica drept nişte descrieri ale realitãţii obiective.

Larcher & postãri. Vremea, vârsta, casã, vrafuri.

Pentru cei mai mulţi, pluralismul estetic e contingent, prin urmare irelevant; el e suprimat fie prin dispreţuirea abruptã a contingentului, fie prin însumarea statisticã, recursul la plebiscit. Plebiscitul estetic e atât o formã de dominare, de aservire, cât şi expresia fricii, adicã a neasumãrii criticii raţionale, expresia grabei şi a cârpãcelii. Originalitãţii gustului îi e preferat consensul. E una din situaţiile când colectivismul şi autoritarismul sunt reunite, sub egida nivelãrii, a uniformizãrii, a imperativului uniformitãţii şi al monotoniei. Monotonia e preferabilã pluralismului.

Filmele din anii ’30-’40, ca divertisment, ca asemãnãtoare serialelor de mai târziu, nu e sentimentul dat de operele de artã, ci de acela dat de divertismentul nepretenţios, şi unele chiar trebuie înţelese în termenii lor, ludici. Sunt ca benzile desenate (Rathbone mi-a amintit de Moore în rolul Sfântului). Moda lui Bond a suscitat riposta unor autori de romane sau filme de spionaj, cu accentuarea dramatismului şi a realismului, însã divertismentul vechi nu îşi propunea aşa ceva, şi cred cã uneori e rãstãlmãcit.

Corespunde descrierii literaturii de aventuri. În pofida numelui, primeazã aventurile, nu suspansul.

Nu avem imaginaţia afectivã necesarã pentru a ne putea închipui sentimentele şi percepţia altora. De aceea, edictele de gust sunt aşa de penibile, în autoritarismul lor sever. Gustul nu poate fi prescris, şi ţine de taina individului. Experienţa, intrinsec limitatã, personalã, îi îndeamnã totuşi pe unii sã prescrie gustul (deşi sunt dezamãgiţi de unele evoluţii ale acestuia, de ‘nedreptatea istoriei’).

Experienţa nu e subsumabilã unei categorii morale abstracte (ceea ce reaminteşte de prudenţa Sf. Pavel, şi de paradoxul unor sfinţi, spoliaţi lãuntric de trãirea a ceea ce era chiar elementul lor nativ).

Postãri nu atât despre filme, cât despre actori, personaje, regizori, ‘aspecte dramaturgice’.

Tânãrul Eliade era foarte afectat şi ambiţios, avid de sloganuri, de lozinci, reprezentantul unui grup interbelic care fetişiza generaţia, dar care a rãmas în literaturã prin opere de ordinul al doilea, şi care nu practica creaţia (în sensul recomandat de Cãlinescu: hãrnicia unui Cezar P.). Generaţia lui Eliade n-a dat nici poeţi majori, nici mari romancieri. Iar faţã de cei nãscuţi pe la 1880, sau pe la 1895, e un regres, un pas înapoi, o diminuare. Generaţia lui Eliade era sedusã de retoricã, de gesturi. Ideologic, e un hibrid de autohtonism, scelerare şi frenetism. Sãmãnãtoriştii au creat mai mult.

Enervarea treptatã: ţigãrile (vin. dim.), leafa, ficatul (amar; fierea). Sacoşele. Lipsa completã a subtilitãţii, şi mintea greoaie. Servilismul, bombãneala, tendinţa de dominare, obiecţiile crude. Amanta & tel. nou. Ieri (joi), confuz (banii & ceafã & mersul & ciupercã).
Incoerenţa (chiriile) & naturaleţea (leafa) & scotocirea (ţigãrile, dim.).
Pl. II, casã, vrafuri, acte, ed. & aer & tel. nou, amanta. Indiferenţa boantã, placidã. Lipsa ‘emoţiilor’ şi a entuziasmului, trãsãtura otrepei.
Obiecţii: ficatul amar & târgul & familia.

Tastele. Chiriile. Firma. Diploma. Ziarele. Ed.. Paris. Scrisul. Cafeaua. Telefonul. Prânz. Amanta. Paris. Acte & haine & halat & ed. & ziarele & tempo & listare. Ed.. Ziarele. Meniuri. Cola, ieri, orã. Tastele. Telefonul. Paris. Tastele. Scotocirea. Cafea & adrese. Mersul. Scrisul. Prânz. Ziarele. Ed..
Anxietatea.
Vin. dim., Humpãcel a smuls vreo trei taste.
Scotocirea & telefonul & tastele. Cafeaua & adrese. Ficatul amar & pretextul.

‘N-am voie’/’nu e firea mea’. Chirii. Moşii. Colţuros (cola & cafeaua). Tastele.
Rezilierea & donaţia.

N-am nevoie nici de stricteţe, nici de haos, ci de echilibru.

Mâncarea, ieri (ceafã & afumãturã & ciorbã & ciuperci). Cf. azi (vin.).

Se întâmplã sã am câteva filme regizate de Beaudine (douã filme poliţiste, ‘Bãieţii din Brooklyn’, ‘Stafii …’).

Vin. seara, mã gândesc la ‘Umanitatea’.

Gândirea lui Eliade era la nivelul intelectului, nu al raţiunii; mã refer şi la isteţimea cu care etaleazã dedesubturile eseisticii, resortul acesteia, lãsând impresia cã e cârpãcealã expeditivã (nu e cert cã eseistica lui Huxley are aceleaşi subiecte ca ştiinţa, nici cã nu ar fi dispus de documentarea necesarã, cã improviza, în lipsã de bibliografie; lui Eliade îi impuneau ‘subsolurile biografice’, panoplia, etc.). Observã cã existã un volum în care eseurile lui Huxley au formã de studii, cu ceva bibliografie; dar nu e neapãrat ca cineva sã etaleze tot ceea ce a citit despre un subiect, şi nici nu e obligatorie sau mãcar utilã toatã bibliografia, cuprinderea, cartografierea literaturii ştiinţifice a unui subiect. Eseurile sunt tocmai activitatea minţii cotidiene. Existã o legitimitate esenţialã, neprovizorie, a minţii cotidiene; dar Eliade disecã eseistica cu o anume condescendenţã, cu aerele superioare ale parvenitului, ale arivistului ştiinţei, care se simte îndreptãţit sã bagatelizeze un pic o formã înţeleasã ca semiştiinţificã, sau un surogat al cunoaşterii. Unii eseişti temperamentali sunt autori pe care Eliade se simţea îndreptãţit sã îi dispreţuiascã, invidiindu-i (Huxley, spaniolii, Papini, probabil Nae I., el dã, undeva, o listã a gazetarilor care l-au inspirat). Îi invidiazã, dar e condescendent. Se simte cã, pentru Eliade, ştiinţa e aceea legitimã, corespunzãtoare ambiţiilor lui, numai ştiinţa ca atare poate sã slujeascã ambiţia. Când e condescendent, e deopotrivã afectuos şi invidious; simpatia lui e condescendentã, dar condescendenţa aceasta ascunde, disimuleazã invidie, jind. În ascuns, poate cã ar da ştiinţa lui pentru eseurile lor.

Nu doar cã ştiinţa nu se rezumã la enunţarea de ipoteze, dar, în dinamica realã, chiar dacã teorii ulterioare au fost devansate, verbal, de diletanţi ca Butler, esenţial e faptul cã, atunci când ştiinţa ajunge, la un moment dat, la o teorie, ea nu utilizeazã, şi nu e nici mãcar inspiratã, de ipotezele precursorilor, acestea nu joacã niciun rol. ‘Teoriile prezise’ nu au ajuns sã aparã ca urmare a faptului de a fi fost anunţate, prezise de cãtre independenţi. Ştiinţa nu înseamnã ipoteze ingenioase, rãmase ca atare; iar acestea nici mãcar nu au vreun rol, deoarece, atunci când teoriile ajung sã facã parte din ştiinţã, ipotezele îndrãzneţe ale independenţilor nu au nici mãcar un rol contingent. Ele nici mãcar nu inspirã activitatea ştiinţei. Ipotezele ingenioase nu sunt un merit ştiinţific. Ele sunt ipoteze despre fapte, despre realitãţi, dar ipoteze care nu au ajuns la pragul ştiinţei. Ceea ce nu înseamnã nici mãcar cã ar fi inferioare ştiinţei. Dar ceea ce atestã ele e inteligenţa. Ştiinţa e o interpretare standardizatã a realitãţii. Aceastã standardizare are anumite atribute care fac din ea o convenţie aparte. Speculaţia (a filozofilor, a diletanţilor ca Butler) nu e inferioarã, dar are altã naturã. Standardizarea ştiinţei nu e numai intrinsecã (o gramaticã), dar şi consensualã.