Religia are de ales între magie şi filozofie; şi, istoric, ea trece de la magie la filozofie, cu toate cã s-ar putea schiţa ipoteza cã filozofia e prezentã mereu, o interpretare a lumii, însã nivelul de conceptualizare, sintaxa, e, cred, esenţialã, necesarã. Unele religii arhaice, sau poate toate, schiţeazã o metafizicã; dar coexistenţa cu lestul magic nu e secundarã. Magia traduce angoasa fiinţei. Probabil cã existã mereu o sapienţialitate, ceva cognitiv, ca metafizicã folcloricã, popularã, sau sacerdotalã.

Religia, adicã orice experienţã umanã, limiteazã receptivitatea, iar cititorii care pretind deschidere cãtre mundan refuzã deschiderea cãtre religie, secularismul ca substrat nu e mai complet. Ateilor nu le place literatura despre religie. Încã o datã, eul generic, obişnuit, nu e universal, în pofida iluziilor spontane ale seculariştilor. Ei tind sã refuze religia ca un subiect valabil: religia oamenilor religioşi. Când ‘Moara de pe Floss’ e recomandatã ca un exemplu de tratare a religiei, devine evident cã seculariştii sunt pregãtiţi sã accepte o anume perspectivã asupra religiei, şi anume, nu aceea a creştinilor. Ei se rezumã la ‘dreptatea pe care o fac religiei în operele lor ateii echitabili.

Ceea ce mi se pare o greşealã e tendinţa de a amalgama, echivalând: ‘saltul’, convertirea nemotivatã, arbitrarã, emoţionalã.

Nietzsche se menţine într-o moralã şi un praxis prehegeliene, premoderne. Însã alternativa nu e între sclavagism/feudalism şi democraţia liberalã, pluralistã, modernã. Existã o a treia cale. Hegel nu a lichidat dialectica suveranitãţii/aservirii în direcţia parlamentarismului englez sau a democraţiei. Coerentã cu pulsaţia gândirii lui, existã la Hegel o diversitate intrinsecã. Ceea ce e şi o trãsãturã romanticã, neiluministã.
Exegeza filozoficã obişnuitã nu e mai prozaicã, anostã sau ternã decât aceea literarã.

Lukács a cãutat în filozofie un antidot, o formã de extrovertire, o terapie, ceea ce e un gest uman; dacã nu a putut fi gãsit, documentat un interes al lui altfel decât de naturã ştiinţificã faţã de Marx, acela pentru Lenin şi teoreticienii germani antebelici e net, şi probabil cã citirea acestora a catalizat conversia lui. Chiar el mãrturiseşte cã o întâie cunoaştere a operei lui Marx nu i-a revoluţionat gândirea; e probabil, însã, cã aceea a operelor marxiştilor ca Lenin şi socialiştii germani revoluţionari a avut un efect prompt.