luni, 16 februarie 2015





Filmele cu Rathbone nu sunt ecranizãri, ci alte povestiri cu Holmes, în care acesta fumeazã ţigãri, bea alcool, frecventeazã localuri, are o viaţã şi personalitate foarte diferite de ale personajului nuvelelor şi romanelor; filmele cu Chan nu sunt nici ele nişte ecranizãri, ci numai inspirate de personajul literar.
‘Indiciul stacojiu’, de pe vremea filmelor cu Toler, e o comedie destul de sprintenã, cu ‘medii profesionale’ (radio şi TV, radare), umorul e oferit de trio-ul celor doi Chan plus Birmingham Brown, îmi place trãsãtura liberalã a sensibilitãţii (umorul le revine chinezilor şi omului de culoare, deşi condescendenţa faţã de americanii de origine africanã e neortodoxã pentru vremea noastrã). Chan, Moto, Wong în povestiri sunt agenţi ai statului, nu detectivi particulari. Dar Wong rezolvã cazuri civile, cu interese ale civililor, pe când filmele cu Chan sau Moto sunt intrigi de spionaj; în ‘Indiciul stacojiu’ spionajul vizeazã secretele radarului, survin patru asasinate, pânã când Charlie Chan lichideazã fãptaşul. Tehnologia e omniprezentã în acest film cu intrigã ingenioasã şi amuzant.
Îngrijitoarea Jane, agent sub acoperire, e simpaticã, mai mult decât vedetele radio. Nu am înţeles care e ‘indiciul stacojiu’, poate ‘capsulele morţii’ (elibereazã un gaz care, amestecat cu nicotinã, otrãveşte fãrã greş), plasate în microfoane şi activate prin unde radio.
Charlie Chan era caustic cu asistenţii lui, cu toate cã aceştia îi sunt de ajutor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu