Am citit un roman de Mignon Eberhart în ’91, când fusese propus, la noi, ca posibil succes popular, dar deja pãrea foarte demodat, vetust, chiar pentru cititorul de 13 ani care eram; coperta, titlul promiteau suspans gotic. Însemnãrile lui Grost despre romanele lui Mignon Eberhart: obiectele, vremea, muzica, referinţa literarã, atmosfera, ecranizãrile din anii ’30, sunt bune; dar uneori însãşi analiza şcolãreascã e potrivnicã spiritului acestei literaturi, care poate fi gustatã ca cinemaul de gen, apreciind elementele originale.
‘Pacientul …’ şi ‘În timp ce pacientul …’ au fost ecranizate.
Grost recunoaşte cã are o cunoaştere incompletã a izbânzilor legatarilor literari din anii ’30-’40 ai dnei. Rinehart. Acestea nu sunt şcoli, ci tendinţe, curente, poate mode. O caracteristicã a literaturii acestor legatari prezumtivi e şi absenţa umorului, tonul mai grav. Rezervele lui Grost sunt de purã idiosincrazie. E un om cu un simţ modest pentru poezie. Dar îl citesc cu plãcere. Undeva, discutã combinaţia de feminism şi realism (la M. Seeley).
Observã urâţenia târgurilor, meschinãria.
Mintea lui abstractã observã tipare, elemente. Are lucruri interesante despre piesele lui Willard şi Cohan.

Pentru a da o idee: pagina despre ‘şcoala Rinehart’ analizeazã 46 de romane, 11 povestiri, douã culegeri şi douã piese (zece romane, patru povestiri şi o culegere sunt de Mignon Eberhart, întâia autoare goticã cititã de mine). Ecranizãrile pe care le discutã el sunt exact genul de filme de suapans care mã farmecã acum. Numeşte piesa ‘Liliacul’, ‘capodoperã’.