Mai existã un tip de divergenţe: acelea care nu trebuie evitate, fiindcã nu dezamãgesc, ba chiar, dupã o vreme, inspirã (de ex., ‘Hull’ despre trei filme: unul mi-a displãcut, altul dimpotrivã, despre altul am crezut cã îl supralicita). Ceea ce înseamnã cã am atins terenul dialogului.

Beetner a acordat un interviu interesant; rãspunsurile de cinefil: mercenarii interlopi.

Romancierul King, menţionat de cinci persoane (doi scriitori, doi gazetari americani, un cititor).

Doctrina creaţiei necesitã transcendenţa dumnezeiascã; experienţa necesitã imanenţa, absenţa breşelor (şi a ‘harului ieftin’).

Armeanul le reproşeazã câtorva umorişti englezi cã nu vizeazã esenţialul.

Slinul blogosferei, lestul.

Precizia, utilul, şi vagul, mintea boantã. Observarea activã.

Tot ceea ce e ‘dat’, e şi amorţit, neautentic.

Dna. Maitzen percepe, simte, sesizeazã substanţa literaturii, literarul. Citesc cele trei postãri, despre romane de B. Comyns, Maugham, N. Mitford.

Jindul pentru notele ‘Evangheliilor’, ale epistolelor apostolice, ale ‘Facerii’, ale profeţilor, ale unor cãrţi istorice.

Despre Mardoheu, Holofern, tipologie, dna. Z., Purim, sãrbãtori, iudeo-creştinii antici, geografie, samariteni, regate, ‘mozaism’, cosmopolitism, aramaicã, sirieni,

No., şi raftul Elei, vols. utilizate.

Cititorii nu acceptã, nici în principiu, sã fie educaţi de literaturã, transformaţi. Survine o ecranare afectivã.

Scriind despre cinema, sunt mai interesat de analiza dramaturgiei, a artei: actorii, regia, muzica, etc., decât de intrigã; e echivalentul unei experienţe de teatru.

Analizele mecanice, şcolãreşti, puerile.

Tournier îi atribuie monistului Spinoza un dualism moral, axiologic. Face din Spinoza un platonician, şi un dualist.

Sb., la prânz, o comedie cu Tracy, una din megacomediile anilor ’60, Tracy e cãpitanul Culpepper din Santa Rosita, gaguri nenumãrate, firul şi colonelul, , coaja de bananã ca gagul irezistibil; Tracy e încântãtor ca mehenghi, ca hâtru, moş coţcar. Soţia detonatorului mi-a plãcut (eu am vãzut comedia începând de la gagurile cu avionul şi explozibilul). Probabil cã e ‘O lume …’, şi aminteşte de ‘Cursa cea mare’.

Morala nu e niciodatã absolutã, numai existenţa e: binele identificãrii neîngrãdite cu sinele, binele identitãţii, al resimţirii eului.

Superstiţia postuleazã supranaturalul ca mundan.

Împotriva complezenţei admiratorilor unor ecranizãri contemporane, anacronismele lui Shakespeare nu sunt niciodatã deliberate, stridente, el înfãţişeazã istoria aşa cum le-ar fi apãrut celor din vremea lui, nu recurge niciodatã la anacronisme ostentative, intenţionate; grecii lui antici nu au referiri supãrãtoare la civilizaţia creştinã care le-a urmat, etc.. Dramaturgul englez nu cãuta sã epateze, sã facã impresie prin anacronisme. Istoria lui greacã nu e ‘adusã la zi’.

Farizeii, ca facţiune istoricã, reprezintã ‘cultura religioasã difuzã’, care împovãreazã, stricteţea şi acribia astringente, care demoralizeazã; aceastã mentalitate religioasã difuzã e rãul religiei.

Caritatea în polemici; bolile psihice şi asceza, geniul, restriştea, interiorizarea, balastul, conştientizarea distorsiunilor.

Absenţa menţionãrii lui Varsanufie, Dorotei, Ioan Scãrarul, Isaac; sumarul prelegerii fostului primat al anglicanilor e mai selectiv decât pãruse.

[Lugosi] ‘era şi urât’.

Semnificaţia: cele câteva pag., când existã perspectiva; altcum, e frustrare.

E absurd sã imitãm stilul lapidar al englezilor, fãrã raţionalismul, bunul simţ şi logica lor. Concizia lor e raţionalã şi, ca urmare, fireascã, înainte de a fi comodã. La baza conciziei engleze se aflã bunul simţ şi raţionalismul naţional.

Poezia acestor roluri, de care erau capabili Cooper şi Stewart, le e inaccesibilã epigonilor, e ceva ce Statele Unite au pierdut ….

Fanaticii religioşi strepeziţi de azi se regãsesc nu în zeloţi, ci în farizei, cu pedanteria lor împovãrãtoare şi codificarea strictã. Cei care preferã sã îi numeascã zeloţi escamoteazã fondul de farizeism morbid, maladivitatea. Dar Iisus gãsise zelul farizeilor, nelãudabil, culpabil, chiar dacã era asumat (‘înconjurau …’, etc.); ei umblã sã converteascã pe alţii, pentru a îi rãtãci şi pierde. Aici, pietatea contrasteazã cu religiozitatea. (Dar, împotriva luteranului DB, trebuie arãtat cã Iisus a rãmas la religie, nu a depãşit-o, nu a escamotat-o, nu a considerat-o desuetã; DB trece la o eticã de inspiraţie creştinã, revendicatã de la creştinism, însã distinctã.) Zelotismul istoric e o chestiune de militantism politic naţional, chiar dacã aliat cu religia (naţionalã), religia e stindardul. Farizeismul e replierea pe practici, lucrãri, expieri, etc.; Iisus a lichidat morişca expierilor.
Etica expierii e etica romanţioasã, mioapã, sentimentalã.

Despre ‘a colinda’, balade, ‘Mioriţa’ (nu e baladã, ci monolog liric), variantele ei, filiera sârbeascã, balada ca gen de curte, nespontan, urãtura şi Anul Nou civil, disonanţa, etimologia. Haiducii, circulaţia citadinã a baladelor. Difuzarea fabulelor culte.

Vehemenţa sectelor, exagerarea, întãrâtarea, socialiştii, absenţa caritãţii intelectuale, militantismul. Teoriile conştienţei false sunt esenţial nefalsificabile, aşadar bune la orice.

Critica nu se reduce la analiza logicã, formalã, şi nu e o chestiune strict intelectualã, de pricepere şi rutinã. Critica profesionalizatã camufleazã cu nişte lozinci simpliste vanitatea, graba, nepãsarea. Criticul uitã cã analizeazã opere de artã, şi nu tratate de eticã. Analiza improprie creazã obiecte false, iluzorii, surogate, operele tratate ca obiecte ale unei evaluãri intelectuale. Aceastã criticã şunteazã însuşi principiul criticii. În unele cazuri, e o transpunere fantasmaticã, atunci când criticul se imagineazã om de ştiinţã.
Înrudirile, existenţa tipologiilor, a grupelor de sensibilitãţi, nu poate dovedi universalitatea, care e iluzorie. Consensul presupune ceva care e escamotat, neluat în seamã: înrudirea afectivã, etc.. Consensualã e numai ştiinţa; studiul artei e exclusiv formativ, nu informativ. Ierarhiile estetice, axiologia nu sunt consensuale, nici monofactoriale. Dar bunul simţ e neconvenabil în critica de rutinã. (Nu e adevãrat cã nu avem modele pentru cunoaşterea impersonalã: avem, sunt ştiinţele, şi experienţa senzorialã obişnuitã.)

În polemici, e nevoie şi de caritate, şi de bun simţ, şi de urbanitate, moderaţie, cuviinţã.

Aspiraţiile trebuie sã le ai în minte, sã le gândeşti, pentru a nu fi scos din minţi de ele. De aceea, se cuvine sã nu exprimi mai mult decât chiar ştii.

Existã un gust, o mãsurã, un simţ al conduitei. Acestea nu se improvizeazã, ci se controleazã. Psihoza e improvizaţia arbitrarã, incoerenţa.
Comportamentul animalelor nu e arbitrar, ci determinist; arbitrarul uman e libertatea rea, nedeterminarea rea, anarhicã.

Critica literarã, ca explicare a artei, ridicã unele din cele mai semnificative întrebãri despre natura umanã. Ele sunt escamotate în graba oţioasã de a avea dreptate. Explicând arta, şi menţinând persoana întâi, cineva ar putea afla lucruri esenţiale despre ceea ce îl face uman.

Nu mã refer la creştinismul înregimentat, eclezial, cu prisosul şi artificialitatea lui.

Ştiinţa clasicã, formalã, înseamnã omul tratat ca obiect, reificat; postulatul ei este cã se poate raţiona despre uman la fel ca despre obiecte, cunoaşterea formalã e universalã, valabilã mereu. Ea se întemeiazã pe psotulatul, discutabil, cã umanul nu e diferit de lumea obiectelor, cã poate fi înţeles în acelaşi mod. Când e coerentã, ştiinţa umanistã formalã rãmâne la forme, condiţii, etc., fãrã a putea explica nimic despre conţinut. Întrebarea ar fi dacã eficienţa ştiinţei formale e una limitatã, sau iluzorie, imaginarã, fictivã. (Douã exemple ar fi: stilistica şi teoriile religiei, care rãmân la delimitarea extrinsecã, formalã, a unor tipare.)

Literatura de gen e, în general, literaturã de intrigã, nu de personaj; primeazã intriga. Dar creaţie e şi aceasta. Creaţie de ordinul intrigii.

Confruntat cu vicisitudinile emotive, Luther a decis cã e mai bine sã te ştii ales, chemat, îndreptãţit, decât sã te simţi sfinţit, sau progresând, înaintând. E ceva provizoriu. Dar poate fi şi o primã instrumentalizare a conştienţei. E o repliere pe o certitudine simplã.

Survin amorţiri ale percepţiei, distorsiuni, uzãri, etc., percepţia devine boantã, apaticã.

Ceea ce le lipseşte multora nu e simţul filozofic, ci bunul simţ, simţul realului.

Nici plauzibilul sau probabilul nu e universal. Dar înrudiri existã. Existã o probabilitate a probabilului.

Prejudecãţile, normele, umanul, circularitatea.

Stilul înseamnã o sensibilitate desluşitã, netã, precizatã, coerentã. Manierismul înseamnã încãtuşarea, şi superfluitatea stilului. Unii ajung sã aibã o manierã, nu un stil. Maniera e surogatul stilului, afectarea.

Şi concizia poate sã fie afectatã, formalã; nu învãţasem nimic de la ‘Hull’. Concizia nu aduce materia, ci o presupune, şi o prelucreazã.