luni, 16 februarie 2015




Anacronismul absurd, strident, al lui Iorga provine dintr-o lipsã de simpatie care nu trebuie subestimatã, nu e lipsã de gust, dimpotrivã, latura cea mai rezistentã a criticii lui e aceea inspiratã de simţire, de gust, dar e erijarea acestui gust, înrudit cu al vârstnicului Sainte-Beuve, în mãsura a toate; cu limitele lui, Iorga, care era un foarte bun cititor, nu e mai absurd decât Chendi sau Sanielevici sau chiar Maiorescu (dacã e luat în esenţa judecãţilor lui, în esenţa burghezã a ierarhiilor lui literare), dar critica sa e marcatã de ambiţii, de pretenţiile dirijismului, de mijloace literare neobişnuite, care îi dãdeau acesteia un alt timbru, de un reacţionarism mai înverşunat şi zgomotos. Amintindu-ne de autorii pe care îi aprecia (americanul, scandinavul, elveţianul), putem respecta coerenţa intrinsecã a acestui gust; dar reversul sunt nãbãdãile tolstoiene, tocmai edictele care îi displãceau atunci când era Maiorescu cel care le rostea.
Ceea ce gusta, gusta bine; dar gusta puţine lucruri. La un istoric care nu s-ar fi ocupat de literaturã, gusturile lui Iorga ar fi putut trece drept foarte rafinate; devenite etalonul a tot ce se scrie, absurditatea e flagrantã. Gustul lui, real, are limitãri, e foarte limitat. Valabil în limitele lui, devine abuziv când ambiţia îl instituie în proiectul de a reduce întreaga literaturã la acest tipar. Limitele devin vizibile nu ca limite, ci ca obtuzitate. Simpatia de care era capabil era realã, dar sectarã, neuniversalã, sau nu suficient de cuprinzãtoare. Iorga nu se mulţumea sã se bucure de ceea ce putea aprecia, dar ţinea sã nege ceea ce nici nu pricepea. Ca istoric literar, ar fi fost un eseist important, scriind numai despre ceea ce îi plãcea (sau despre ceea ce avea motive sã îi displacã). Dar el a trecut la etichetarea, la evaluarea, la judecarea a toate, în numele obtuzitãţii, nu al artei; Sainte-Beuve revine în memorie, cu îndârjirea de a nega ceea ce contravenea tiparelor cuviinţei neoclasice (a fost şansa francezului sã aibã la dispoziţie o literaturã şi lume franceze vechi mult mai vaste).
Eşecurile oricãrui critic sunt acelea ale unui om, nu ale unei estetici; omul greşeşte, nu teoria lui. Nu se poate susţine cã, în literaturã, lui Iorga nu îi plãceau (aproape numai) lucruri bune, cã se înşela în privinţa aceasta; dar în mod sigur îi displãceau alte lucruri, foarte bune şi ele. Ambiţia lui era sã le judece pe toate (pricepându-le pe relativ puţine). Ne pot emoţiona gusturile literare ale lui Darwin, sau ale altui învãţat; devenite istorie literarã, ele ar fi derizorii.

Critica nu are universalitatea ştiinţei; şi nici cunoaşterea umanistã nu are aceastã universalitate, ci depinde de empatie. E, aici, una din festele pe care enciclopedismul le poate juca: dominarea formalã. Universalitatea gustului nu e o chestiune de ambiţie, nici de erudiţie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu