Vin.: 90+ 70+ 122+ 208, 5 mii.

Cele şapte vols. (policierul& doi autohtoni& trei cãrţi citite& un v.).

La Iaşi, douã s. de ger crâncen; şi, de fapt, 17 z. (din seara joii gãrzii).

Realismul cotidian, împotriva fantezismului lui ‘ar putea fi şi altfel’, ‘ar putea însemna şi altceva’.

Sb., de la 4, fumat. Dieta mea electronicã e reprezentatã de Kenyon despre policieruri, şi Watson despre ‘Roland mânios’.

Genuri—‘Morgan’, Horguelin, Kenyon, catolicul Watson, canadeza, Ep. Sigrist, americanii catolici (--şi alţii, pe care nu îi mai citesc—ca evreul Stahl, seminaristul, etc.; cu toate cã ieri intenţionasem, vrusesem sã vãd şi postãrile lui Stahl, era unul dintre cei trei evrei pe care îi citeam--). Nu şi cusurgiu, preotul, hispanicul, etc..

O ‘şcoalã’ nu e o filozofie, ci o tendinţã genericã, o direcţie. Filozofia, ca rezultate, e mereu personalã, individualã, proprie, nu colectivã. Cel care filozofeazã e mereu individul, nu grupul.

O scriere nu e niciodatã infraliterarã din cauza subiectului; nu trebuie crezut cã majoritatea policierurilor sunt infraliterare—pe când Fulga, Preda, Ivasiuc, nu sunt. Respectabilitatea nu e garanţia literaritãţii. Altfel spus, scrierile de gen nu pornesc de la o condiţie de infraliteraritate. Originea lor, ‘genul’, nu e înafara literaturii. Caracterul literar nu e ceva distinct de meritul estetic.

Literatura proastã, anostã, indigestã, sau doar banalã, a autorilor respectabili, e tot infraliteraturã, e la fel de infraliterar ca şi romanele de duzinã. Literarul nu e distinct de estetic, nu e o categorie separatã.

‘Literatura principalã’ proastã, eşuatã, ratatã, ceea ce publicau Fulga, Preda, Popovici, Sãraru, e tot infraliterarã.

‘Literatura principalã’ indigestã, nereuşitã, e infraliterarã.

Coelho nu e mai blamabil decât atâta literaturã religioasã inferioarã, dacã nu de—a dreptul nocivã. E versiunea secularã a maculaturii religioase.

JG, pentru literaturã, şi A., deopotrivã pentru filozofie şi literaturã.

Cine nu cunoaşte realul, îl presupune, şi îl presupune greşit—îl nãscoceşte.

Cinema—‘Morgan’, cusurgiul, Horguelin.
Patrologul—despre cartea anabaptistului şi despre filmul vãzut.

O fiinţã inferioarã, şi o minte parşivã. Luatã drept altcineva.

Existã, bineînţeles, (nu puţini) fenomenologi neheideggerieni; iar pontiful nazismului filozofic nici nu mai era fenomenolog. De ex., nu numai fenomenologul catolic american, ci şi Edith S., Şora, etc., conteazã ca fenomenologi (neheideggerieni); cele douã pot fi disjunse.

Sb., fumat pânã la 11.

Leopardi, Schopenhauer, Montaigne; rodarea.

Bataille& Freud.

La 18 ani, impresiile mele despre Jaspers şi Berdiaev (cu a doua, a treia şi a patra carte citite) corespundeau cu acelea ale lui CN.

Cãrţi la îndemânã, catolicul Watson, bibl., psihologie. Risipa. Irosirea. Întreruperea. Utilizarea.

Oligofrenã josnicã, şi cãreia chiar eu i—am dat ideea; o cârpã servilã, al cãrei egoism are ca revers slugãrnicia.

KW, cei patru iezuiţi, 2 x DB, 2 x KR, EB, 3 x Tillich—ca ME de M, A. şi neokantianul francez, CN şi MH, CT despre Blondel, baptistul. Principiul formatului. GC& Schudt.

Existã legitãţi ale socialului care pot fi formulate fãrã a recurge la termenii psihologiei; însã asta nu înseamnã cã fenomenele corespunzãtoare pot fi explicate altfel decât prin psihologia socialã. Ar fi posibil ca ceea ce li se reproşa unor sociologi ca Simmel şi Tarde e aceea cã psihologia lor socialã, deşi intitulatã ca atare, corespunzãtor, era, de fapt, psihologia indivizilor, extrapolatã, era psihologia individului, transferatã în dimensiunea socialului. Nu ar fi vorba atât despre reducerea sociologiei la psihologia socialã, cât de reducerea psihologiei sociale la o psihologie individualã extrapolatã. Mulţimea, însã, nu e un organism, nici mãcar în cazul acelor societãţi primitive. Probabil cã ceea ce li s—a imputat atât lui Tarde, cât şi lui Simmel, a fost atomismul, recursul la psihologia individului, fãrã palierul calitativ al psihologiei sociale; deşi e posibil ca aceasta sã existe la ambii. Metafizic, socialul nu existã ca entitate; existã numai atitudini caracteristice ale individului faţã de societate.

Ca întotdeauna, rãutatea şi cruzimea nu corespund puterii, ci slãbiciunii şi frustrãrii. Cruzimea e declanşatã de confruntarea cu propria neputinţã, sterilitate şi meschinãrie.

Am abordat psihanaliza cu un triplu interes—literar (autorii), filozofic (realul, testabilul—fiindcã e instructivã ştiinţific, spune ceva despre realitate, e ‘deschisã’) şi medical (clinica).

Dum., de la 6 ½, citit psihanalizã (a treia zi, anul acesta).

Greşeala e de a cãuta o exemplaritate umanã, moralã, la cei care nu dispun decât de o exemplaritate creatoare.

O prejudecatã e aceea cã ‘oamenii simpli’, sau sãraci, sau needucaţi, nu—şi permit nevroze, cã nevroza ar fi o patologie de lux.

Îmi revin în minte parametrii enunţaţi. Inegalitatea stipulatã, aservirea (compensatoare). Demnitatea cârpei, şi cruzimea laşului. Nu existã decât iadul vanitãţii, al frustrãrii şi al slugãrniciei asumate. Analiza mea, în urmã cu opt luni, fusese corectã—limbajul, cloaca, dispreţul, slugãrnicia, dublul standard, ştiutul de fricã, defularea. Iar aceste trãsãturi sunt caracteristice, definitorii, nu accidentale—tocmai ‘singularitatea’ pe care, neinspirat, o enunţasem eu, dar fãrã sã ştiu despre ce vorbesc. La începutul lui iunie trecut, dosarul fusese, practic, soluţionat, desluşit.

Cele patru fantasme (luni: consultarea, sb., joi, vin.: reverenţa). Girarea—la 2 l. (ian.)—la un an (oct.). Cultivarea afectivã, ≠.

Psihanalişti neevrei (Jung şi Lacan).

Cele trei raporturi existente—ambii erau evrei austrieci, al doilea îl citise pe întâiul, al doilea era şi el numit chiar în aceeaşi carte. Nu fusesem departe.

Rosmini, filozofia ştiinţei, ME.

Teoria cunoaşterii şi filozofia ştiinţei.

Scopul e înţelegerea realitãţii, nu servirea sau ilustrarea disciplinei; asta se vede în critica lui Starobinski, de o intelectualitate inegalabilã. Existã o realitate obiectivã, nearb., spre a cãrei înţelegere se strãduieşte criticul. Adevãrul e supraordonat disciplinelor. Cunoaşterea însãşi e ceva mai viu, mai ager şi mai sprinten. Ea nu se mişcã, de fapt, în pasul vreunei discipline, ci foloseşte binele fiecãreia, ceea ce are de oferit fiecare, pentru a însuma şi rãzbi. Dinamica naturalã, spontanã a cunoaşterii e bine ilustratã de scrierile de criticã ale lui Starobinski.

Veninul clocit. Principiul enunţat rãspicat. Cele douã greşeli ale mele (adresarea vreunui cuvânt; şi, mai grav, salutarea). Douã umiliri în public, deraierea. Mistificarea (diminutivul). Cei 4. Diferenţa. Dubla desconsiderare (nevrut& insultat).

Faptul cã niciun discurs despre vreo realitate nu poate ţine locul acelei realitãţi e o remarcã banalã.

Ne pierdem vremea cãutând persoane care sã ne merite iubirea, şi le desconsiderãm pe acelea care ne meritã stima (ceea ce e maximul pe care—l putem cere).

Confundam sinusul renal, cu hilul, şi parenchimul, cu corticala renalã.

Votul cãlugãresc nu e de … castitate, nici n—ar avea cum, ci de abstinenţã, de abţinere de la unirea fizicã.

Grandilocvenţa. Abuzul.

Misterul singularitãţii umane înseamnã şi cã Sartre sau Unamuno nu sunt Montaigne.

Joi—1, 4 mil., şi ţigãri (mâncarea—227+ 15 mii; cafele—40 mii).

Sentimental, profesional şi, de peste un an, şi literar.

Literarul şi profesionalul (interesant ca experienţã); trecerea de la existenţa de rentier, pentru care cheltuielile nu prea conteazã, la aceea de proletar—şi de la laxitatea pecuniarã, la stricteţe.

La Schopenhauer, erau eseurile, scrieri mai scurte, raportate la tratat (şi studii); la mine, sunt fragmentele, ca la Watson, raportate la eseuri, articole şi studii.

Nu la fel de neconcesivã şi strictã. Pasul IV.

Diferenţa.

Cvadruplul noroc (familial, profesional, social); neapartenenţa, neaparţinerea.