Rafinamentul ca valoare misticã e o calitate a fiinţei, un atribut fiinţial; de aceea, nu înseamnã afectare, pozã, ci experienţã, testare, tatonare, gustul empiricului. Ostentaţia rafinamentului e de prost gust. Când e o valoare trãitã şi nu afişatã, rafinamentul înseamnã Curtius, Battaglia, Bertram; bineînţeles, adicã, existã o simplitate rafinatã, rafinat e nu numai arabescul, nu numai perifrasticul. Gracq cerea o criticã a fineţii—a filigranului operei. Rafinamentul trebuie sã fie nu mascã, ci fiinţã, lãuntru. Denotã gradul diferenţierii umane, al umanizãrii, ca ieşire din larvar.
Ca sã exemplific rafinamentul, mã gândesc la Lonnergan şi la unul dintre prea puţinii sãi proponenţi europeni: Martini.
Pentru mine, rafinamentul şi supleţea modernilor sunt simbolizate de Montaigne, Simmel, Schopenhauer, Claudel, Tournier.
Existã oameni care realizeazã rafinamentul mãcar în ceva—un gând, o atitudine, o emoţie.
Rafinamentul înseamnã viaţa, organicul, funcţia—nu masca, poza, afectarea; poate cã de aceea prefer autoarele. Cu adevãrat rafinatã e viaţa, nu masca. Rafinamentul autentic ţine de funcţie, de desãvârşirea cãutatã a funcţionãrii, de eleganţa funcţionalã, a inteligenţei direcţionate.
Poate ca şi Lovinescu, aleg scrierile de discutat aşa încât sã îmi poatã ilustra mintea şi trãirea, alegerea însãşi e ilustrativã, e sugestivã, e o autocaracterizare indirectã. Nu e altceva decât fãcea, în cu totul alte condiţii, şi nefiind un foiletonist, Montaigne, cu autorii lui, cu cãrţile pe care le rãscitea.