Cauzele secundare

Cauzele secundare




Malebranche credea cã nu existã cauze secundare; eu cred, ca şi baronul v. Hügel, cã în lume nu existã decât cauze secundare, cã nimic nu întrerupe lanţul cauzalitãţii naturale. O parte a naturii e inteligentã. ‘Cauzalitate’ nu înseamnã cauzalitate oarbã, determinism mecanic; existã factori inteligenţi, decizii raţionale. Naturalul nu e numai infraumanul. În lume nu existã nimic care sã nu fie natural, adicã explicabil în termenii naturii; neobişnuitul e şi el natural. Existã clase de fenomene foarte rare, ale cãror legitãţi nu le cunoaştem; aceste fenomene nu vãdesc vreo întrerupere a cauzalitãţii naturale. Minunile sunt fenomene foarte rare, însã naturale, în sensul cã nu existã o intervenţie dinafara naturii, o schimbare a voinţei Lui Dumnezeu; vindecãri neaşteptate nu survin numai la Lourdes sau în alte locuri de pelerinaj. Şi scrierea de capodopere e ceva foarte rar.
Universul e încredinţat legitãţilor naturale. Nu existã întreruperi sau discontinuitãţi ale cauzalitãţii naturale.
Existã, însã, libertate în naturã: voinţa umanã e o cauzã secundarã liberã şi inteligentã. Nu e vorba numai despre ‘jocul orb al forţelor’, existã o ieşire din infernul determinismului monoton—noul reprezentat de fiinţa conştientã.

Existã taumaturgie; însã hazardul nu trebuie rãstãlmãcit ca ‘intervenţie divinã’. Fãrã îndoialã, graniţele naturii sunt mult mai cuprinzãtoare decât ar lãsa sã se înţeleagã manualele şcolare, sau ştiinţa de catedrã. Însã acest neobişnuit care deconcerteazã, care poate descumpãni, nu e înafara naturii. Dogmatismul determiniştilor materialişti restrânge arbitrar curpinsul, aria fenomenelor naturale.
Cauzalitatea naturalã e neîntreruptã.
Fenomenele rare şi neobişnuite nu dezmint nici anomia esenţialã (în sensul de necoordonare a neumanului), nici impasibilitatea divinã, transcendenţa divinã. Mã gândesc la Dumnezeu transcendenţei absolute, al ‘teologiei dialectice’, ca fiind o aproximare mai bunã decât ‘Dumnezeul istoric’, de care sunt însetate teologiile post—belice. În acest sens, cred cã o noţiune filozoficã îmi serveşte mai bine gândirea, decât naraţiunile simbolice ale Sf. Scripturi.
‘Teologiile dialectice’ de acum un veac postulau un Dumnezeu absolut transcendent, ‘absent din Creaţie’, şi cred cã nu greşeau. Poate cã e şi Dumnezeul deiştilor, al deismului, şi al dovezilor tomiste, care pornesc numai de la legitãţile naturale obişnuite; gãsesc aceastã înţelegere ca fiind preferabilã unei reprezentãri magice, care Îl subordoneazã pe Dumnezeu intereselor tribului.
Bielfeldt a scris despre totaliter aliter în eseul ‘Tremendum et Fascinans’, pornind de la profeţia lui Ioel (Dumnezeu ca antipod ontologic al Universului), şi dând o interpretare filozoficã profundã alteritãţii Lui Dumnezeu (Bielfeldt e câteodatã un teolog de jargon, un teolog de catedrã, însã cu merite certe).