Greşeala unora dintre cei care se pronunţã pentru o atitudine nedenominaţionalã e de a încerca sã o defineascã teologic, sã o delimiteze doctrinal, sã o traseze, ceea ce înseamnã cã inventeazã încã o denominaţie creştinã, aceea a numitorului comun, sau a ‘ortodoxiei vechi’ (consensul întâiului mileniu), etc., şi e tot o formã de denominaţionalism, de confesionalism, prin care o nouã denominaţie le e juxtapusã celorlalte, propunerea de asimilare fiind previzibil inacceptabilã pentru majoritate. Aşadar, atitudinea nedenominaţionalã tinde sã nu rãmânã una personalã, ci sã devinã confesionalã, încã o mostrã de confesionalism.
Esenţa atitudinii nedenominaţionale, a creştinismului generic, e de a nu putea fi definite doctrinal. Dacã facem sã le corespundã un set definit de învãţãturi, delimitãm o nouã confesiune.