Însemnare despre ‘Psihanaliza simţurilor’

Însemnare despre ‘Psihanaliza simţurilor’





Câteva cuvinte, preliminare unei discuţii mai amãnunţite, referitoare la prima carte de psihanalizã cititã, racursiurile Gisèlei Harrus—Révidi despre paciente incapabile sã se simtã bine în pielea lor, cu disfuncţii ale trãirii senzorialitãţii—cazuri de neasumare a lumii simţurilor, de neparticipare adecvatã la propria senzorialitate, şi despre seducãtori de profesie, rutinaţi; mai exact, psihanalista urmãreşte modul în care existenţe nevrotice sunt traduse în anomalii ale trãirii propriei lumi senzoriale, sau ale imaginii corpului. ‘Psihanaliza simţurilor’ e, în partea întâi, un demers aproape bachelardian, de o calofilie încântãtoare.
Moralistul va gãsi, în partea a doua, o bunã discuţie, pe cazuri, a seducţiei (superficialitatea afectivã a seducãtorilor).
Cazul autistului dã prilejul narãrii câtorva sincronicitãţi (naşterea; moartea pacientului). Gisèle Harrus—Révidi le numeşte concomitenţe, înseamnã acelaşi lucru.

Întâia parte e scrisã într—o cheie mai literarã; a doua e mai teoreticã, mai decis teoreticã. Cine se aştepta la o teorie psihanaliticã a senzorialitãţii, nu va fi dezamãgit; rezultatele sau concluziile teoretice sunt prezente în partea secundã (despre simţurile interzise, imaginea corpului şi seducãtori), sub forma comentariilor de cazuri. Bibliografia folositã e bine aleasã, şi consultãm, împreunã cu autoarea, câteva mari texte ale lui Freud, Lacan, Laplanche şi Pontalis; aşadar, literatura psihanaliticã citatã e, cu excepţia pontifului psihanalizei, mai ales aceea francezã, marile nume, sunt citaţi Freud, Lacan, Dolto, Laplanche şi Pontalis, Neyraut, iar dinafara sferei vieneze sau franceze, Winnicott.
Literar, autoarea aparţine, şi cu virtuozitate, tendinţei germane a lui Lacan şi Dolto, adicã ambiţiei francezilor de a scrie ca Heidegger.

Una din funcţiile intelectuale ale psihanalizei e sublinierea anomaliilor, dintr—o perspectivã clinicã, şi nu moralizatoare; însã existã, în relatãrile psihanalitice, o mimare a caricaturalului nevrotic, o imitare a exagerãrilor nevrotice, o distanţare cu tonalitãţi ironic—ostile, atribuibile unei intenţii cenzuratoare [1].
E greu de spus dacã în psihanalizã nu intervine, uneori, şi un exces de suprainterpretare.
Rezultatele teoretice ale psihanalizei nu trebuie nici absolutizate, nici subestimate. Unele determinisme, cauzalitãţi şi legitãţi (plante artificiale/ artificialitatea situaţiei psihanalitice, etc.) mi se par forţate şi neconvingãtoare, ţinând de un delir al interpretãrii. Ambiguitatea aleator/ simptomatic caracterizeazã o parte din descifrãrile psihanalitice, în care investirea simbolicã, sau proiecţia presupusã, pot fi imaginate de terapeut.


NOTE:

[1] Naraţiunea psihanaliştilor e caracterizatã de tonalitatea afectivã pesimistã a unei reprezentãri uşor caricaturale, cu accent pe conflictualitate, tonalitate care poate sã fie placidã, însã nu bonomã; cu alte cuvinte, distanţarea practicanţilor psihanalizei poate fi placidã, nu şi bonomã.