Întrucât descrie operaţiile minţii, funcţionarea realã a minţii umane, teoria cunoaşterii e o subdisciplinã a psihologiei. Aşa gândea şi Piaget. La Hume, la alţi autori englezi, gnoseologia e studiul minţii umane sub raportul cunoaşterii. E explicarea mecanismelor cunoscãtoare ale minţii. Istoria psihologiei identificã în respectivii autori nişte precursori. La Chartier, preocuparea pentru teoria cunoaşterii e una de psihologie, concretã. A existat, însã, la kantieni, tendinţa de a o asocia cu logica, în numele formalizãrii.
Existã, aşadar, o ambiguitate privind condiţia gnoseologiei—capitol al filozofiei, sau parte specialã a psihologiei?
Situarea devine evidentã pentru cine preferã psihologia filozoficã, şi vede în teoria cunoaşterii o laturã, un subcapitol al acestei psihologii.
Criticismul a accentuat analiza aspectelor apriorice şi formale, neempirice, logice în sensul cã rezultã numai din analiza formalã, pe când psihologia propriu—zisã a accentuat discutarea aspectelor empirice, experimentale, biologice, etc., a condiţionãrilor empirice, integrând o altã gamã de fenomene; de aceea, statutul unei teorii a cunoaşterii va diferi dupã cum aceasta e înscrisã mai degrabã într—o paradigmã kantianã, a filozofiei generale, unde va fi asociatã cu logica şi cu condiţiile universale şi apriorice ale cogniţiei, sau într—una din paradigmele filozofice altele decât aceea kantianã (empirism, pozitivism, etc.), ori în vreuna din paradigmele psihologiei, care subliniazã empiricul, experimentalul şi datele ştiinţelor naturii. Aşadar, e vorba fie despre funcţionarea formalã a minţii, în coordonatele ei apriorice şi logice, formalizabile, analizabile în abstract, fie de funcţionarea minţii aşa cum îi poate apãrea unei ştiinţe empirice.
Disciplinele care studiazã funcţionarea minţii sunt discursuri istorice, secvenţe istorice care interacţioneazã, de aceea locul unui subcapitol nu poate fi atribuit ca şi cum am avea de—a face cu nişte esenţe imuabile, absolute; e vorba despre discursuri istorice, parţiale, desemnabile prin circumstanţe istorice de cunoaştere, condiţionate. Kantismul a încercat, ca şi pozitivismul, sã se înalţe la condiţia unui discurs anistoric, absolut, universal, necondiţionat, independent—o supradisciplinã. În realitate, însã, e şi el dependent de factorii empirici.
La Maiorescu, logica e o parte a gnoseologiei, care reprezintã ţinta principalã a strãdaniilor psihologiei; a face psihologie înseamnã, mai ales, a elucida natura, condiţiile şi parametrii cunoaşterii. (Aş vrea sã vãd cum definea Herbart raporturile între filozofie, logicã, teoria cunoaşterii şi psihologie.)
La noi, teoria cunoaşterii e predatã, în paradigmã kantianã, drept prelucrarea filozoficã a logicii, sau corespondentul filozofic al logicii, suma rezultatelor filozofice ale logicii; aceasta era, cred, şi înţelegerea lui Noica, la care gnoseologia, distinctã de logicã, e un fel de interpretare filozoficã a acesteia, complet independentã de aportul psihologiei empirice, al psihologiei în general. E o poziţie cartezianã, pentru care gândirea îşi e suficientã sieşi pentru analiza propriei condiţii, iar cunoaşterea însãşi e luatã într—o accepţie restrânsã; e, însã, şi poziţia scolasticilor, analiza gândirii în ceea ce am putea sã numim, convenţional, elementul ei obiectiv.
Teoria cunoaşterii nu se poate însã referi numai la cunoaştere, în abstract, ci şi la mintea cunoscãtoare, la subiectul cognitiv.