Despre Friedrich v. Hügel, tonul filozofic, SF

Despre Friedrich v. Hügel, tonul filozofic, SF




Antipodul lumii cheltuirii nu e lumea avariţiei—ci lumea gândirii.

Cei pe care îi bucurã eşecul altora, falimentul, chixul.

Chiang, Walser, Dna. Hill, etc.& biblistica americanã, benedictinul& ‘Patericul’, Damaschin& gândirea, ed., no.\ A.& romane. SF. Salgari.

Desfigurarea Scripturii—din teologia veterotestamentarã, ei au stors … creaţionismul, şi alte scorneli descalificante pentru o minte umanã.

Crezusem cã Smashing Pumpkins, Red Hot Chili Peppers, Lemonheads şi Faith No More cântã grunge.

Caracterul neconvingãtor al aşa—zisei experienţe religioase.

V. Hügel scrie cã abia iezuiţii au reabilitat sexualitatea.

V. Hügel scria cu o minte lucidã, criticã şi necopleşitã, dispunea de multã limpezime analiticã; nu ezita sã—l situeze pe Loisy la nivelul oratorianului Simon. Mi—ar plãcea sã ştiu ce gândea despre Erasm (pe care—l indicã drept un alt ostracizat, însã fãrã a se pronunţa asupra valorii scrierilor şi a gândirii sale).
Tenacitatea filozoficã ilustratã de v. Hügel, neegalatul. Dealtfel, la el vedem ilustrate din plin avantajele laicitãţii. În modernitatea creştinã, el e întâiul mare teolog laic. Abia el ar fi putut sã impunã condiţia de laic teolog.

Vin., mi—am îndeplinit dorinţa de acum douã z., de a i—o vedea blondei de 38 de ani (AMO, are 38 de ani şi aproape 3 l.).

Foarte proasta calitate umanã, intuitã de la început.

Gen de oligofrenã rea, vanitoasã, înveninatã, parşivã.

O FORMULĂ A SUROGATULUI. A lua monstruozitatea drept firesc, himericul drept real, intenţia drept realizare—de aici provine pervertirea timpurie a sufletului.

La Iaşi, dupã ger (luni—joi), a urmat ninsoarea (vin., sb.).

CURSIVITATEA FRANCEZĂ. Odinioarã, cursivitatea sintaxei franceze mi se pãrea semnul celei mai înalte culturi; de curând, citind nişte însemnãri ale unui stripolog francez, care scrie bine, am fost dezamãgit tocmai de provincialismul acestei limbi, acesta e scrisul unor provinciali nesemnificativi, aşa scriu nişte provinciali, fãrã scânteiere.

O interpretare existenţialã a muzicii.

Umanul face parte din cauzalitatea naturalã, din cauzalitatea secundarã.

Marketingul grunge—ului, ‘trãdarea cauzei’, etc., compromisul, mã intereseazã mai puţin. Interesul meu se referã la albume—nu la postere, sloganuri, etc..

Enunţate, prea pe şleau, de teologie, adevãrurile metafizice îşi pierd semnificaţia, se scâlciazã, derapeazã; nu e deajuns sã existe ‘convingeri metafizice’—din acestea aveau şi Schopenhauer, însã şi neoscolasticii—adicã, nu e deajuns sã nu fii Moleschott sau Büchner sau Engels. Teologia nu e un vehicol prea bun pentru metafizicã. Mai mult o discrediteazã.

A treia cale—nici cluburile, nici mãnãstirile—laicitatea (EL, GS)—temperamentul. Ceea ce nu mi se potriveşte. Urmarea lãutãrismului.

În legãturã cu policierurile, mã gândesc nu numai la Horguelin, ci şi la Ralea; de la acesta, am citit nu mai puţin de patru culegeri de recenzii scurte—pentru lucrãri de sociologie, psihologie, filozofie, şi foiletoanele culturale, literar—filozofice, trimise de tânãrul Ralea din Franţa şi Germania—toate, aflate în ed.. Dealtfel, chiar Horguelin scrie despre culegerea unor astfel de însemnãri din periodice.

Modernismul nu a avut dogmaticieni de talia progresiştilor postbelici.

Obiectivitatea, tonul obiectiv—v. Hügel, catolicul Watson, Jolley, câteodatã Ep..

Tonul şi ţinuta—Troeltsch, Eucken, v. Hügel—mintea criticã, lucidã, ‘protestantã’—nu americanii, ‘catolicii entuziaşti’.

Cititul—a nu trişa—repertoarul, nearb..

Licãrirea aceea a demenţei, a rãutãţii, a neomeniei; şi licãrirea perfidiei, de cinci ori (vin., luni şi mi., mi., marţi).

Dubla calitate a lui Ralea—ca eseist, ‘pag.’, şi ca autor de recenzii scurte—gen gazetãresc. Studiul, articolul, eseul, divertismentul. Studiul—v. Hügel, neîntrecutul. Articolul—Troeltsch, Eucken. Douã împrejurãri—‘consacrarea’, faima (de vreme ce …)& ed. ĕ, evreul berlinez, trad., vremea, reţinerea, Driesch şi Spengler, ed., desuetudinea, premiul, antebelicii, stilul, ’97.

Cea mai remarcabilã trãsãturã a lui v. Hügel e mintea lui criticã, liberã, independentã; se referã cu stimã la Astruc, pionierul exegezei noi, şi enunţã de câteva ori ideea lui de intelectualitate—catolicismul florentin renascentist şi ‘a treia cale’ de pe vremea Reformei—catolicismul lui Cusanus (cariera ca decan, reformele cerute, ‘Concordanţa’) şi Erasm. Pe Newman îl respecta, însã nu—l plãcea; şi menţioneazã, mai degrabã neutru, alţi câţiva catolici englezi din sc. XIX.

‘Trena’.
Parşivã, înrãitã, înveninatã—însã, simultan, şi prea rea, şi prea oligofrenã, şi prea servilã—o cârpã vrednicã de milã, nu peste nivelul benzinarilor şi al plescãitului.
În general, deteriorãrile umanului sunt ireversibile.

Creştinismul acela înfrigurat, zgribulit, înzãpezit. Promoroaca creştinismului germanic medieval—asceţii dominicani, teologii, Cusanus, Luther—aceeaşi impresie. Cusanus—pe care mi se—ntâmpla sã—l confund cu Olahus. Tapajul, sloganul.

La Trent, scotismul avea deja 2 ½ veacuri de vogã, de curs—ceea ce înseamnã cã scrierile Fer. Ioan erau foarte utilizabile.
Declinul scolasticii e un fenomen medieval, scolastica n—a fost anihilatã de Renaştere sau de Reformã; e ceea ce observã şi istoricii filozofiei, când scriu despre nominalism, occamism, Biel, releul care duce de la Occam, prin Biel, la Luther. Însã simultan cu declinul medieval al scolasticii a survenit şi altceva—naşterea ştiinţei moderne.
Deasemeni, între Fer. Ioan şi Luther nu existã numai Occam şi Biel, nominalismul deşãnţat, sfruntat, ci şi Cusanus.
Aş spune cã existã o logicã a felului cum a decurs istoria teologiei medievale tardive, însã nu e o logicã prestabilitã, ci una rezultatã din dinamica spontanului.
Scolastica medievalã n—au abolit—o epocile ulterioare, ci declinul ei e tot un fenomen medieval—concomitent cu care se înregistreazã apariţia ştiinţei cantitative a naturii, atitudinea empiricã—şi încercãri originale, ca a lui Cusanus, de relansare a gândirii religioase.
Când se vorbeşte despre stilul criptic al Fer. Ioan, se nesocoteşte cursul pe care l—a avut, inclusiv la Trent, gândirea lui, ceea ce înseamnã cã scrierile Fericitului erau amplu utilizate—erau, aşadar, utilizabile.

Cunoaşterea e un subiect atât pentru filozofie, cât şi pentru psihologie; nu şi pentru fenomenologie. Existã cercetãri complementare şi adiacente—şi altele, mutual exclusive, care se exclud reciproc.
Teoriile cunoaşterii—la kantieni, pozitivişti, neotomişti.

Gracq& catolicul Watson.
BW≠ canadezã.
Caracterizãrile critice nu trebuie sã fie lespezi, pietre tombale, bolovani.

V. Hügel atrage atenţia la semitonurile unei filozofii, la simţirea subiacentã, la trãirea corespunzãtoare unei filozofii.

Credinţa lui v. Hügel în istoricitatea Evangheliilor pare sã fi fost serios zdruncinatã.

Conştiinţa rãnii, a factorului nociv; şi, brusc, am realizat cã n—a survenit nicio înstrãinare—ci a existat dintotdeauna, niciodatã nu m—am simţit priceput, apreciat, etc.. Pe de altã parte, o astfel de ranã e o certitudine cu care alţii au trãit.
Pervertirea aprecierii realitãţii a avut drept resort aceastã ranã, aceastã zdrelire timpurie. Cadrul meu de referinţã a fost o anomalie.

Tendinţa fiinţei umane libere e de a se dãrui, de a se investi, nu de a se aservi, de a se subordona; omul se dãruieşte, în acord cu raţionalitatea, literaturii, cunoaşterii, unei relaţii, etc.—nu se aserveşte acestora.

Înclinaţia, moştenitã, de a caricaturiza, de a deforma.

Psiholiţii, acele suflete mumifiate, uscate, calcinate de vanitate, orgoliu, meschinãrie, etc..

Aerul acela uşor ameţit era aerul oligofrenei, descumpãnite.

Trãiesc terorizat, tracasat de urâţenia şi lipsa de semnificaţie a vieţii; urâţenia vieţii mã vlãguieşte, mã extenueazã. Rãmân literatura, muzica, filozofia; nu e aşa puţin. Familia înseamnã amarul, ostilitatea, licãrirea demenţei, mahalagismul, credulitatea înşelatã, insulta. Acolo unde a dat greş cãutarea binelui, sã izbuteascã evitarea nenorocirii!

Filozofia înseamnã interpretarea raţionalã a realului şi a existenţei. (Fenomeonologia, de ex., e o filozofie care se face ‘în aer’, fãrã referire la real.)

Eu crezusem cã ea ‘ţine neapãrat’; ceea ce s—a dovedit a nu fi adevãrat, şi face incoerente atât strãdaniile ei iniţiale, cât şi ocaziile.

Acele PAPILE ALE MINŢII, ale simţului estetic, ale gustului literar.

Tendinţa filozofiei de a—şi aservi arta, de a şi—o subordona—aşa cum remarca Paleologu la Noica. Artei îi revine numai un fel de rol ilustrativ, şi o funcţie de a încânta, de a oferi trãire. Simmel e important deoarece inverseazã aceastã ierarhie. La el, arta e mai importantã decât filozofia care o interpreteazã. La Hegel, ca şi la Noica, arta nu e superfluã, nu e nenecesarã, însã îi revine un rol subaltern; funcţia ei e necesarã, însã inferioarã în raport cu aceea a filozofiei.

Steinhardt era un intelect de mâna a doua, şi un critic literar de mâna a patra—inferior lui Piru şi Ciopraga.

Gracq, Hobana, ambiţia, enciclopedismul, ‘a şti SF’.

Calea cea mai comodã, adicã cea mai egoistã.

Catolicul Watson reproşa laxitatea structurii dinamice.

Senzaţionalul e intensificat, potenţat de plauzibilitatea raţionalã.

Însã SF—ul nu trebuie înţeles ca un flacon cu substanţã purã. Nu existã o esenţã imuabilã a SF—ului, o idee atemporalã.
SF—ul e un fantastic explicabil numai în termeni imanenţi, în prelungirea naturalului.

Poate cã într—adevãr dramatizez eu, şi cã n—am fost niciodatã mai mult decât o eventualitate.