Deşertãciunea şi vacuitatea, zãdãrnicia existenţei e, pentru mine, nu un gând, ci o percepţie imediatã, o trãire. Încercarea de a mã amãgi în aceastã privinţã s—a soldat cu insucces. În viaţã, atâta câtã a fost (ca duratã perceputã, mai mult de jumãtate din cât e estimabil cã aş putea trãi), nu am cunoscut bucuriile legate de familie (nici aceea primitã, nici aceea pe care nu am ajuns s—o întemeiez), profesie, societate, divertismente, sporturi, jocuri, etc.; m—au bucurat, câteodatã, cititul şi muzica. Cu rare excepţii, compania umanã mã extenueazã, descurajeazã şi dezamãgeşte. În general, m—am interesat de foarte puţine lucruri, şi nimic înafara strictului necesar aşa cum l—am apreciat eu. Am avut parte de multã nenorocire, durere şi umilinţã—şi o spun cu atâta detaşare de câtã dispun în momentul de faţã. Nu m—am regãsit în niciunul din rolurile sugerate de existenţã. Ca oricui, probabil, cel mai mult rãu mi—a venit din partea închipuirii şi iluziilor. Am o sãnãtate mulţumitoare, o locuinţã, un loc de muncã nu foarte solicitant, mult timp la dispoziţie, cu care pânã acum n—am avut ce face; e mult mai mult decât au alţii. Dacã aş reuşi sã îmi gândesc viaţa cu limpezime, ar fi mai bine. Atunci când se întâmplã sã îmi deplâng celibatul, mã gândesc la oameni ca Watson şi Gilbert, şi la faptul cã refuzul compromisului e preferabil unei false soluţii.
Tiparele unei vieţi sunt tiparele nevrozelor subiacente.
Caricaturalul, rizibilul existenţei, rizibilitatea atroce, sãlbãticia incongruenţelor.