Existã, aşa cum o afirmã toate manualele, o tradiţie empiristã (şi uneori anti—metafizicã, alteori numai nemetafizicã) a filozofiei engleze—de la franciscanul Bacon, la Lordul F. Bacon, Hobbes, Locke, deiştii sc. XVIII, Hume, Bentham, Mill, Spencer şi filozofii analitici.
În aceastã genealogie, numai Hume are o poziţie echivocã, la graniţa dintre empirism şi idealism; anticreştinismul sãu tãios, continuat în istorie de admiratorul sãu necondiţionat, Gibbon, nu face din Hume mai puţin un precursor al criticismului kantian şi al idealismului nemţesc, în special în versiune kantianã, ca la Schopenhauer. Aşa se face cã Hume a fost intens gustat de autori puţin înclinaţi sã aprecieze tradiţia empirist—utilitaristã a filozofiei engleze, empirismul sãu nu a fost un impediment, nu le—a descurajat admiraţia.
Hume, ba chiar Spencer şi Hobbes, au avut admiratori de bunã calitate; Hume era citit de Marcel, Borges, Cioran (fãrã a mai vorbi despre Schopenhauer, sau despre admiratorul atât al lui Hume, cât şi al lui Rousseau: Kant).
Hazlitt îl dispreţuia pe Locke (nu şi pe Hobbes!), iar Coleridge—pe Hume.

Dintre idealişti, Berkeley i—a interesat pe Schopenhauer, Papini şi Borges—iar Bradley a avut admiratori de anvergura lui Marcel, Eliot şi, în zilele noastre, Ep. Sigrist.

Hume rãmâne, pentru şicul sãu literar (contestat numai de Coleridge), un fel de Kant pentru oamenii de gust, cu înclinaţii literare (Marcel, Borges, Cioran).
Cei mai interesanţi doi filozofi englezi au fost un scoţian şi un irlandez.

Coleridge şi De Quincey se interesau de filozofia nemţeascã, iar Hazlitt, de Bentham; nu ştiu dacã stilul lui Bentham e blamabil fiindcã e încâlcit, stângaci (ca, de ex., al lui Kant), un stil neîngrijit, sau fiindcã e oracular şi idiosincratic.
Noica îi dispreţuia pe Schopenhauer, Schelling, Kierkegaard, Jaspers, pe ‘esopici’, etc., însã se arãta gata sã accepte meritele filozofice ale lui Bentham.

Bentham, Mill, Spencer, pragmatiştii.