Când se spune despre credinţã cã e o virtute supranaturalã, asta înseamnã cã prezenţa ei denotã cooperarea sufletului cu Dumnezeu, aşadar activitatea sinergicã; credinţa nu înseamnã acceptarea unor afirmaţii istorice, sau, degradant, credulitatea şi atitudinea magicã, încrederea superstiţioasã. Credinţa nu aparţine naturii în mai micã mãsurã decât virtuţile zise naturale; însã prezenţa ei denotã ceva mai mult—natura umanã în sinergie, completatã, situatã pe fãgaşul care îi e propriu, în timp ce despre virtuţile zise naturale se poate spune cã prezenţa lor nu e suficientã ca sã denote existenţa sinergiei divino—umane.
Toate virtuţile sunt ale omului, şi în folosul omului; credinţa nu înseamnã preluarea înţelegerii umane de cãtre o instanţã superioarã. Ea e tot a omului, a firii umane, şi ceva uman, deplin uman. Natura e completatã şi desãvârşitã, astfel, nu suplinitã, nu înlocuitã de altceva. Existã tendinţa de a atribui virtuţile teologale—ca şi, la Sf. Pavel, rugãciunea—unei instanţe spirituale superioare; astfel de teze sunt echivoce. Pretutindeni, unde lipseşte lucrarea firii create, lipseşte şi lucrarea harului. Harul nu lucreazã în om decât ca sã suscite conclucrarea omului, şi în vederea acestei conclucrãri. Harul necreat nu se poate substitui existentului creat, aşa cum ar fi tentaţi sã sugereze autori ca aceia care atribuie acţiuni spirituale umane, altcuiva (de ex., rugãciunea sau caritatea sunt atribuite exclusiv Sf. Spirit, nu conclucrãrii Acestuia cu firea creatã).
Bineînţeles, ‘vârful credinţei’, piscul ei, e lucrarea directã a Sf. Spirit; asta se poate spune. Însã fiecãrei lucrãri necreate trebuie sã îi corespundã o lucrare, de aceeaşi naturã, a sufletului.
Simpatia sau caritatea e o lucrare mântuitoare; ce sens are sã se spunã cã nu omul, ci Sf. Spirit o efectueazã, o îndeplineşte?
Caritatea e poruncitã de Iisus ucenicilor; chiar dar fiind, ce înţeles ar avea ca sufletul sã nu participe la lucrarea caritãţii?

Ap. Pavel vrea sã spunã cã rugãciunea e ghidatã, inspiratã, cãlãuzitã de prezenţa lãuntricã a Lui Dumnezeu, ‘vârful minţii’, licãrirea despre care vor vorbi misticii; însã sufletul uman se roagã împreunã cu Sf. Spirit, iubeşte împreunã cu Sf. Spirit. Altfel, extrinsecismul cu referire la virtuţi, atribuirea lor ‘mai degrabã harului’, poate sã lase impresia de pietate, de restrângere pioasã a umanului, însã pregãteşte panta care duce cãtre luteranism şi imputarea exterioarã. Teza absenţei activitãţii corespondente a sufletului din lucrarea virtuţilor duce la un formalism extrinsecist care vlãguieşte viaţa creştinului; ar rezulta cã mântuirea va decurge din imputarea exterioarã a acestor virtuţi, din atribuirea unei sfinţenii extrinseci. Chiar dacã va fi fiind tomistã, ideea caracterului extrinsec al caritãţii depline pregãteşte panta cãtre imputarea exterioarã.