Montaigne m—a lãsat indiferent, în trad., la 21 de ani, şi mi—a plãcut foarte mult, de data aceasta în francezã, într—un manual citit când aveam 23 de ani; ceea ce avea de spus despre pedagogie mi s—a pãrut interesant, bine gândit şi scânteietor exprimat.
Pe neasemuitul Montaigne îl citeau mai ales literaţii (Sainte—Beuve, Stevenson, Ş. Cioculescu, Paleologu), şi nu numai pentru stil, ci şi pentru gândire, pentru filozofia lui. (Laude ocazionale i—au adus şi alţii, mã refer la ei mai jos, însã nu intereseazã, de fapt, aici.)

Îmi place gândul cã Montaigne era ca un daoist; Sainte—Beuve îl citea mult, iar la noi, Ş. Cioculescu şi Paleologu, însã am impresia cã nu mai e un autor foarte apreciat, cãci, cu toate cã admiratorii lui iluştri nu—s puţini, stãruie impresia de a nu fi un scriitor pe atât de frecventat, pe cât ar merita. Chartier are nişte elogii superlative despre Montaigne care, însã, nu e unul dintre autorii pe care sã îi citeze sau comenteze frecvent, şi nici nu e, în general, unul dintre autorii ‘lui’ Chartier; ca şi cum Montaigne ar fi respectat de Chartier şi de alţii, însã nu şi iubit (iubit aşa cum iubea Renard scrierile lui Taine şi ale lui Renan, de ex.). (Conteazã mai puţin mãrturiile admiraţiei lui Beyle, Schopenhauer, Cioran, etc., pentru Montaigne.)
Paleologu spune cã un regizor care—l admira pe Montaigne nu ajunsese sã îi citeascã toate eseurile [1]; şi mi se pare cã şi Stevenson relateazã, despre sine, acelaşi lucru.
Ca filozof, Montaigne îmi place mai mult decât metafizicienii, fiindcã e aşa de mundan, de dezîmbâcsit şi lipsit de iluzii, începe cu lucrurile elementare, şi nu le pierde din atenţie.


NOTE:

[1] Alexandru Paleologu, ‘Despre lucrurile cu adevãrat importante’, ed. a II—a, pag. 28.