V. Hügel citea multã filozofie, şi recomandã comentariul lui Smith la ‘Critica raţiunii pure’; îi citeazã pe Lotze şi Schiller, îl aprecia pe Reid, iar tendinţa lui gnoseologicã fãcea sã îi acorde lui Hume interesul meritat. Dintre modernişti, e probabil unicul (cu excepţia, bineînţeles, a lui Blondel şi Le Roy) care discutã filozofia în propriii ei termeni. Filozofia lui nu e ‘de împrumut’.
Pronunţatul sãu interes pentru psihologie şi gnoseologie (şi anume, teoria cunoaşterii înţeleasã din perspectiva dinamicii reale a minţii, aşadar mai mult un fel de psihologie cognitivã, pe urmele realismului kantian) e mãrturisit pretutindeni.
Ca şi la Swete şi Harnack, biblistica citatã serveşte unor concluzii teologice foarte directe, rãspicate, aşadar unei preocupãri pentru adevãr şi cunoaştere.

V. Hügel citeazã, în studiile lui filozofice, puţini autori francezi, preferându—i pe germani şi pe anglofoni; din scrisori, rezultã cã aprecia câţiva filozofi catolici din Franţa. Se remarcã interesul dual—acela pentru adevãr, pentru cogniţie, pentru desluşirea realului, pentru înţelegere—şi acela pentru caracteristicile doctrinei, aşadar literar. Kantienii citiţi de v. Hügel erau dintre aceia la care criticismul se conjugã cu bunul simţ, menţine gândirea în fãgaşul bunului simţ, pãstreazã un cadru de referinţã consensual.
Pentru v. Hügel, filozofia e analiza realului, interpretarea raţionalã a realului, nu trambulina unor speculaţii vane sau prestidigitaţii ambiţioase, însã irelevante cognitiv.