Apollonios şi restul spiritualitãţii pãgâne nu sunt mai scorniţi mai nãscociţi decât Sf. Toma al neotomiştilor, sau Sf. Grigore al neopalamiştilor, sau chiar Kant al neokantienilor; neotomismul, palamismul sc. XX, criticismul au apãrut ca reacţii la o tendinţã a zilei, însã asta nu înseamnã nici cã preocuparea lor filozoficã e arbitrarã sau oportunistã, nici cã restituirea respectivelor gândiri e dictatã strict de nevoi apologetice şi manipulatã dupã voie, aşadar discreditabilã. Vreau sã spun cã ultimii filozofi pãgâni nu inventau, nu scorneau, nu nãscoceau, ci numai scoteau din uitare, readuceau în atenţie figurile religioase şi filozofice de care aveau nevoie. Apelau la un arsenal neglijat, la o panoplie uitatã.
Nu e o strategie de marketing religios, ci o consţientizare a tradiţiei pãgâne. Ultimii pãgâni nu sunt un fel de Maurras, ideologi care sã întrebuinţeze religia pentru salvarea civilizaţiei, ci sunt ca neotomiştii şi ca neopalamiştii.
Pãgânii aceia anticreştini, autori ca Porfir, chiar ‘mânaţi de anticreştinism’, şi de porniri polemice, fireşti, sunt mai degrabã ca Boutang, decât ca Maurras—sau Chateaubriand. Pãgânismul lor e autentic religios, nu filozofic.
De ce sã nu fi crezut Porfir, cu sinceritate, în minunile lui Apollonios—când Pascal credea în minunile unei relicve? Religiozitatea pãgânilor acelora nu era a priori oportunistã, retoricã.