Alternativele în credinţã nu sunt deismul sau superstiţia, credulitatea, iar o idee filozoficã despre Dumnezeu e preferabilã uneia superstiţioase, magice. Gândirea e mai bunã decât credulitatea—şi raţionalitatea, decât superstiţia. A ‘prelua’ credinţa, adicã a imita credinţa altora, înseamnã a trişa. (E şi o formã de idolatrie, ca închinare la mintea altcuiva, la o minte strãinã, neproprie.) Unii nu aşteaptã sã ajungã la credinţã, la încredinţarea raţionalã, ci o îmbracã aşa ca pe hainã, o preiau, o imitã; fac din ea o uniformã, o flamurã, ceea ce le falsificã mintea.
Pentru unii, credinţa e ceva ce preaiau, ceva ce se preia, ceva transmis mecanic, automat. Credinţa are un caracter împãrtãşit, comun, transindividual—însã nu preluabil, anonim, impersonal (existã o impersonalitate superioarã a formulãrilor credinţei, care sunt numai repere; în acest înţeles, se poate reveni, spunându—se despre credinţã cã are un caracter nepersonal, obiectiv).
Ce înseamnã cã s—a ajuns la încredinţarea religioasã?
Ap. Pavel scrie despre credinţã cã e ceva util în vederea unui scop mai înalt. Ea e folositoare pentru atingerea vieţii veşnice, nu e o caracteristicã a acesteia. În viaţa veşnicã, încredinţãrii raţionale probabil cã i se va substitui un alt fel de cunoaştere, nemijlocitã. Credinţa e o formã provizorie şi mundanã a vieţii sufleteşti, o lucrare sufleteascã caracteristicã numai existenţei mundane.

Deismul e mai aproape decât credulitatea, superstiţia şi mentalitatea magicã şi conjuratoare, de credinţa autenticã, deplinã, fiindcã e o formã de încredinţare raţionalã, intelectualã, ca şi credinţa propriu—zisã, apostolicã.