Despre SF

Despre SF





Mersul vitejesc prin ninsoare îmi face bine, aşa încât, în întâia luni a lui februarie, mergând prin ninsoare, între expedierea prin fax a pontajului la Bârlad şi achitarea facturii telefonice (destul de piperate!), am avut ocazia sã mã gândesc la satisfacţia pe care o dã citirea SF—ului. SF—ul e un subgen al literaturii fantastice de aventuri, sau al literaturii de aventuri fantastice, individualizat prin factura fantasticului folosit, prin imanentismul fantasticului—fantasticul imanent fiind caracteristica mãrcii, de la fantasticul maşinãriilor, al invenţiilor şi al extratereştrilor, încoace—un fantastic de conjecturi imanente: e vorba despre modificãri sau suplimentãri ale naturalului, fãrã intervenţia supranaturalului, şi cu o recuzitã inteligibilã în termeni naturali, imanenţi; în ceea ce priveşte cronologia, înclin mai degrabã cãtre opinia implicitã a lui Hobana—decât cãtre stricteţea lui Sadoul. Cred cã SF—ul a început în sc. XIX, cu autori ca Villiers, Verne, Wells, Doyle, Renard, încadrabili în istoria acestei literaturi axate pe fantasticul nesupranatural—resursele fantasticului caracteristic SF—ului fiind maşinile/ invenţiile, viitorul, Cosmosul şi cãlãtoriile în spaţiu. Citirea SF—ului nu e diferitã, ca gamã a sapiditãţii, de citirea ‘Odiseei’, a celor ‘O mie şi una de nopţi’, a basmelor, sau a lui Beckford; adicã, SF—ul nu încântã în alt fel decât astfel de scrieri.
SF—ului ajung sã îi aparţinã şi nişte ambiţioase parabole filozofice, povestiri filozofice pe care nu le încadrãm astfel decât fiindcã au fost publicate dupã faimoasa scriere a lui Gernsback, însã nu diferã prin nimic de genul cultivat de Voltaire, France şi Stevenson.
Încadrarea ca SF a distopiilor ruseşti şi engleze (Platonov, Zamiatin, Huxley, Orwell) mi se pare foarte contestabilã.
Fantasticul ‘ţinuturilor pierdute’ (Rosny, Doyle), la modã acum un veac, nu e decât transferarea, în basm, a unei explicaţii naturale (supravieţuirea unui biotop), e fantasticul basmului, cu o explicaţie naturalã subiacentã.
SF—ul e individualizat prin explicaţia naturalã datã elementelor basmului.
Bineînţeles cã nu întreg SF—ul se strãduieşte sã explice raţional, în termeni imanenţi, mundani, elementele fantastice; o parte nu face decât sã le moşteneascã şi sã le preia, în formularea impusã, ambiţia raţionalã nefiind aceeaşi la toţi autorii, sau în toate scrierile unui acelaşi autor. E vorba, adesea, de preluarea sau moştenirea de locuri comune, de tropi, ca un element al aventurii, ca o recuzitã.
Altfel, bineînţeles cã SF—ul nu e o esenţã imuabilã, nu e ceva existent în sine, un tipar imuabil, transcendent, ci desemneazã o tendinţã destul de vagã a creativitãţii (sau a epigonismului) literare. Aceastã tendinţã s—a caracterizat prin explicaţia mundanã şi imanentã datã elementelor imaginare, fantastice. La epigoni, e vorba de preluarea de tropi, de şabloane. Limitele însele ale ‘naturalului’ sunt destul de vagi. Uneori, SF—ul e fantastic cu recuzitã maşinistã sau futuristã. Fantasticul poate ajunge sã fie indistinct de acela principal, propriu—zis, figurând, în plus, recuzita specificã—maşinile, etc.. ‘Rãzboiul stelelor’ ar putea sã fie un exemplu adecvat (fantastic cu nave spaţiale şi arme laser).
Explicãrii imanente a insolitului îi pot fi substituite aventuri cu o recuzitã datã.
SF—ul intensificã senzaţionalul basmului, prin situarea acestuia în prelungirea unui raţionament, ceea ce, tocmai fiindcã ‘demitizeazã’, face ca fabulosul sã fie mai senzaţional, apãrând în tangenta realitãţii.
Basmele nu se întâmplã niciodatã în viitor; de aceea, naraţiunea futuristã, chiar fãrã a apela la tehnologie nemaivãzutã, extratereştri, etc., e SF—adicã, basm futurist (în sensul cã aduce basmului ceva ce acesta nu avea).