Succesul remarcabil al renaşterii tomiste e faptul cã Sf. Toma rãmâne, dupã aproape şapte veacuri şi jumãtate, singurul scolastic citat în mod curent de cãtre teologii apuseni, şi anume înafara unor facţiuni sau tendinţe distincte (cum ar fi ‘ortodoxia radicalã’ a englezilor). E ceva ce nu se poate spune nici despre Sf. Bonaventura, nici despre Fer. Ioan Duns Scotus, nici despre Albert sau Alexandru. Gândirea Sf. Toma e unica rãmasã în circulaţia teologiei vestice, din care atât ceilalţi scolastici majori, cât şi autorii ulteriori, au dispãrut complet, nu mai sunt citaţi sau discutaţi ca repere viabile. Sf. Toma e unicul nume de scolastic care apare în scrisul teologic apusean curent, obişnuit; e interesant faptul cã Sf. Bonaventura nu e un autor la care Ratzinger sã se fi referit, dupã redactarea faimoasei teze, în mod frecvent, iar discutarea de cãtre Gilson a operelor altor scolastici nu a servit la impunerea acestora ca autori discutaţi.
Renaşterea tomistã i—a asigurat scolasticului respectiv un fel de autoritate patristicã, de loc patristic, o poziţie patristicã pe care ceilalţi teologi medievali nu şi le—au cucerit. Pentru niciunul dintre ceilalţi scolastici însemnaţi nu avem un Pieper, un Gilson, un Philippe, un Maritain, un Chesterton. Niciunul nu e citat în mod curent în teologia de azi, şi nu serveşte ca reper; ei ţin, în fapt, de muzeul teologiei, nu de teologia curentã, şi, indiferent de ce fel de reacţii anti—tomiste vor fi survenit în ultimul veac, de la modernişti încoace, e incontestabil cã Sf. Toma nu împãrtãşeşte soarta ingratã a celorlalţi scolastici.
O ripostã anti—tomistã era, probabil, inevitabilã în logica istoriei, iar aceea post—conciliarã nu a fost întâia, ci îi urma celei iniţiate de modernişti, la începutul sc. XX; ne putem gândi cã neopalamismul a ajuns sã suscite şi el o ripostã similarã, o contestare analogã, din partea unui autor ca Zizioulas.