Era o serie de filozofie, nu de eseisticã, era impropriu denumitã; interesul era prioritar unul filozofic, nu literar.

Noica citea ca sã raţioneze, Gracq—ca sã simtã; Noica putea, presupun, înregistra simţirea, însã nu îi acorda o semnificaţie primarã, fundamentalã.

Noica—şi despre Schopenhauer, ‘esopici’ în general, Foucault, Heisenberg, Jaspers, Schelling.

Principiul formatului—‘Morgan’, Schopenhauer, Noica. Ansamblu diacronic. Nu e un instantaneu, ci o tendinţã. Un traseu.

Pentru autori ca v. Hügel şi Marcel, Royce era un autor interesant, instructiv.

Ca modalitate oracularã, apodicticã şi enunţiativã, narcisistã, de a face filozofie, Hegel are un singur precursor în filozofia modernã—pe Spinoza (nu mã refer la ‘celelalte filozofii’, la filozofiile ermetice, neoplatoniciene, etc.). Numai Spinoza mai propusese o filozofie ca viziune, enunţarea unei viziuni metafizice. În tradiţia principalã a filozofiei europene, Spinoza e întâiul precursor al lui Hegel, de la neoplatonicieni încoace, în privinţa unei filozofii oraculare, apodictice şi enunţiative; însã îi e superior prin aceea cã mãrturiseşte cã porneşte de la nişte axiome, de la un nedemonstrabil individual—aşadar, cã expliciteazã o simţire, cã porneşte de la ceea ce simte, aşa încât va demonstra ceea ce simte, plecând de la nişte axiome alese dupã criterii individuale. Hegel nu va recunoaşte acest lucru.

Pentru unii cel puţin, ‘Inelul nibelungilor’ e mult mai interesant decât ‘Toma Alimoş’.

Proust, care îi frecventa pe aristocraţi, nu era nemulţumit—ca Faguet—de modul cum îi reprezenta Balzac, nu era indignat de inadvertenţe.

Pachetul de ţigãri de marţi l—am început la 11 ¾.

1 ½ ani—1 ¾ ani.

Diferenţa vãditã. Bucuria iniţialã& refuzul& lipsa de bucurie, absenţa bucuriei& lacrimi& şosete.

Mi. dupã—amiazã mai aveam 14 ţigãri din pachetul din ajun.

Câtã vreme remarci cã, fãrã a fi strâmtorat, nimic din ceea ce ai nu te face fericit, e o iluzie sã—ţi închipui cã ceea ce n—ai te—ar putea face fericit; nu te va face din ceea ce n—ai, dacã nu te face nimic din ceea ce poţi cu adevãrat avea.

Factorul voinţei şi al lucrãrii umane; din principiul cooperãrii naturilor, rezultã cã acolo unde lipseşte firea creatã, lipseşte şi harul, unde nu lucreazã firea creatã, nu lucreazã nici harul. Iar natura creatã nu e suportul, sau vehicolul harului, ci colaboratorul sãu. Sunt necesare voinţa, activitatea, lucrarea umane.

Nu gãsesc acel loc arhimedic, deşi îl caut, fiindcã însuşi sistemul de referinţã e stricat, e bolnav.

O analizã a bolilor fiinţei, şi lucrarea vindecãtoare a Poruncilor.

Existã o metafizicã a VT, însã nu acolo unde e cãutatã (‘stejarul din Mamvri’ ca prefigurare a Sf. Treimi, etc., locurile comune ale politeismului creştin deghizat); pe latura imaginarului, evreii le sunt inferiori pãgânilor, imaginativitatea lor e mai puţin sugestivã, mai finitã.

Creştinismul liberal, subliniind importanţa eticului, semnificaţia socialului, nu e mai eticist decât Montaigne, sau decât stoicii; eticii i s—a scornit un nume rãu, o reputaţie de pedanterie, formalism, miopie şi bornare, ca opusã lãrgimii misticii. Cred cã e o greşealã. Montaigne, stoicii se preocupau de eticã; întâietatea eticului nu înseamnã eticism, unilateralitate.
Etica a fost ‘întoarsã pe dos’, rãstãlmãcitã, scâlciatã.
Accentuând caracterul sanogen şi restaurator al normelor creştine, valabilitatea lor imediatã, utilitatea lor, nu cred cã ceea ce se numeşte creştinism liberal se dovedea superficial sau obtuz; depinde, însã, de înţelegerea eticului care are curs. Astfel, o parte a liberalismului german se inspira din etica lui Kant. Aşadar, obiecţionabilã e etica aleasã, interpretarea filozoficã a eticii, nu preferarea eticului. Eticul nu trebuie neapãrat suplimentat.
Creştinismul dã nişte analize bune ale patologiei fiinţei, şi recomandã nişte remedii bune.
Paradigma kantianã a moralei, etica imperativului categoric, a inspirat teologia liberalã; însã existã şi alte învãţãturi, poate preferabile. Iisus este un dascãl de moralã—însã nu un dascãl de moralã kantianã.

Jurnale—ca Rainer despre Guyau, Bloy despre vizionare şi Poe, Renard despre ceea ce citea/ se întâmpla sã citeascã. Anatomistul, despre poezia lui Guyau—ideea, emoţia, sentimentul, fuzionate. Unitatea diacronicã, asamblarea diacronicã, tiparul diacronic.

Patru jurnale—douã franceze, douã româneşti.

Literatura atribuie comportamentelor o coerenţã, raţionalitate şi linearitate, inexistente. Astfel de simplificãri falsificã.

Luteranismul a respins conlucrarea numai în teorie; altfel, nu e un pasivism. Şi dacã ne gândim la Bonhoeffer, sau la liberali, sau chiar la aşa—numitul moralism protestant, remarcãm cã tocmai contrariul e adevãrat. Protestantismul îşi reprezintã greşit scopul şi nivelul, ca şi natura lãuntricã, ale acestei conlucrãri, nu faptul în sine, de a cãrui importanţã e foarte pãtruns. Etosul protestant e însãşi aceastã conlucrare—efectivã, evanghelicã.

Credulitatea, dependenţa, infirmitatea, au fost învinse de perfidie, rãutate, oligofrenism. Combinaţia acestor defecte extreme a fost aceea dezastruoasã.

Oamenii care onorau numele de filozof, şi harisma filozofului. GS despre HB, HB despre WJ, HB despre EH. [GS despre FN şi HB; HB despre FN. Francezii şi nemţii. Mai întâi nemţii, ca IK şi AS, şi englezii—apoi, englezii şi nemţii.]

Am tendinţa de a subînţelege ca anglicane şi facţiunile dizidente engleze, protestantismul englez. Dizidenţii englezi nu sunt anglicani—şi existã un protestantism englez—altceva decât calvinismul anglicanilor.

Luteranismul mi se pare un fenomen religios similar anglicanismului—iar doctrinal, probabil mai apropiat de catolicism decât poate sã fie anglicanismul, care a înglobat învãţãturi reformate. (Luteranismul corespunde mai bine fostei mele idei despre anglicanism—un catolicism naţional, dizident.)

Etalonul meu e blogul catolicului Watson—ca

Nimic nu e mai greu de câştigat, şi mai uşor de pierdut, ca încrederea.

Montaigne, Troeltsch, Bonhoeffer—o minte criticã, circumspectã, mundanã, dezîmbâcsitã, antimagicã, lucidã, raţionalã, însã nu apaticã sau posomorâtã; a sesiza caracteristica individualã, întorsãtura.

Acurateţea din viaţã, elasticã şi inteligentã, va modela şi gândirea abstractã, teoreticã şi criticã; ultimele 6 s., şi ieri (mi.)—tel., scãrile, rãtãcirea, tonul, refuzul, irepetabilul, ireparabilul. Unde lipseşte lucrarea firii create, trebuie sã lipseascã şi aceea a harului—n—are cine corespunde harului, şi conclucra cu el. Firea necreatã, primã, nu e o breşã, o discontinuitate în lanţul cauzal al mundanitãţii.

Realitatea mi se pare inteligibilã numai în interpretarea unor filozofi, a unor minţi filozofice şi critice, şi în aceea a unor modernişti, progresişti şi protestanţi.

Articole şi studii. Ţinuta şi tonul cuvenite. Catolicul Watson—pragul. Vioiciunea.
Minte criticã.
Formatul discuţiilor filozofice.
Catolicul Watson—pragul.
Watson& Jolley& Horguelin.
Articole& studii.
Watson& despre Dna. Rand, W. James, RB.
Luni& marţi.

Articole& studii.

Catolicul Watson& Jolley& Horguelin.

Hartshorne, Fechner, W. James, Eliade\ ’97, Lequier.

Nivelul infrauman. Disputatã de fenomene biologice şi morbide, în niciun caz etice (altruism, etc.). Ipocrizia monstrului, calomnia, ferocitatea, ura sufletului neputincios, sterp şi paralizat. Egoistã, mârlancã, oligofrenã, servilã, subjugatã şi parşivã. Dispreţul. Nu aparţineam acelei lumi.

Joi, de la 2 ¼, fumat; mai aveam 13 ţigãri din ajun.

Chiar în hãţişul scientismului sc. XIX, câtã deosebire între Fechner şi Bernard, între Lotze şi Taine!
Am citit în douã locuri despre admiraţia psihologului James, pentru Fechner; o datã, cã îl cita, altã datã cã a prefaţat o trad.. Fechner face parte din grupul psihologilor experimentali nemţi din sc. XIX, a cãror metodologie o vor prelua francezi ca Binet şi Ribot, şi care l—au inspirat şi pe W. James. Despre învãţãturile lui Fechner citisem, în ’97, la Eliade, al cãrui jurnal mi—a lãsat o vie impresie; Eliade îl citea pe Fechner, şi mã întrebam dacã nu—l confund pe acesta cu Lotze, însã amintirea mea, dupã aproape 15 ani, e corectã. Despre filozofia lui Lotze, cel cu care mã întrebasem dacã nu—l confund pe Fechner, a predat Simmel.

Despre Lotze sau Fechner: ca Watson despre Rosmini.
Principiul formatului: ‘Morgan’, Schopenhauer, Coleridge, Rainer, Bloy.
Schudt.
Schudt& GC.
Catolicul Watson& Jolley& Horguelin—policieruri, muzicã.

Paradoxul prin care poezia, care ar trebui sã fie literatura cea mai încântãtoare, ajunge sã fie cea mai anostã şi ponositã.

Nu e vorba de a remarca, ci de a sublinia, a accentua. De ex., defectul existã, însã e supraestimat, exagerat. ‘Jumãtatea de adevãr’, tendenţiozitatea.

Joi—600+ 140+ 220 mii, şi 2, 817 mil..

Joi—mai aveam 550 €. (100 €--ed.; 200 €--facturi.)

Lawrence, FMD, ‘Femeia în roşu’, ‘Leneşul’& ‘Vãlul pictat’, ‘Letonul’. Borges& ‘Exuvii’.

Neatenţia însãşi la realitatea cotidianã, neasumarea acestei realitãţi, abstragerea, e o formã de demenţã. Mintea se şubrezeşte astfel.

Punk—ul/ grunge—ul au adus în rock o neglijenţã cãutatã, deliberatã, studiatã, semn de dezinvolturã superioarã şi de esenţialism. (A existat, bineînţeles, şi un punk calofil—acela care a trecut în New Wave.)

Gândul restriştei financiare mi—a moderat o vreme numai, câteva z., impulsul de a cheltui, nãravul de a cheltui nestãvilit.

Existenţa nu e Austerlitz. Realul existenţei nu e dat de gesturi dramatice, ci de coerenţa de zi cu zi—de neconcesivitatea în cele mici, de necomplacerea în ticãloşire, becisnicie, dezlânare şi torpoare.

Pleava, zgura, zaţul.

Mântuirea nu implicã legãtura culticã cu Iisus.
Iisus menţine disciplina religioasã, însã o flexibilizeazã şi o funcţionalizeazã, acordã întâietate semnificaţiei existenţiale.

Vin., de la 4 ¾, mai aveam 10 ţigãri (primele 10 le fumasem de la 1 ½ la 4).

Într—o dugheanã de pantofi, o brunetã cam bondoacã, nu foarte tânãrã, povestea cu delicii un semiviol (baricadarea ei în baie, cedarea, etc.).

Inconfundabilul, inegalabilul ton literar schopenhauerian e numit aristocratic; pentru interesul cititorului, e mai important cã acest ton îi e propriu lui Schopenhauer, inimitabil, neregãsibil la nimeni altcineva. Aspirând cãtre aceeaşi sonoritate aristocraticã, alţii au ajuns numai la stridenţã, sau la lipsa de tact. Tonul, în literaturã ca şi în viaţã, e numai expresia unei individualitãţi—e, ca atare, nesubsumabil.
În viaţa lui Schopenhauer, totul pare sã ţinteascã individualizarea, cultivarea sufletului deplin individualizat; însã maestrul neamţ era conştient cã abrutizarea nu e remediul individuaţiei nefaste, aşa încât nu îi poate fi imputatã incoerenţa.
Abrutizarea, scufundarea în larvar, îndobitocirea, nu sunt remedii ale individuaţiei, în ochii cuiva care considerã individuaţia un blestem.