Despre grunge, teatru, rafinament, cititul pentru relaxare

Despre grunge, teatru, rafinament, cititul pentru relaxare






Sãhleanu avea o figurã neplãcutã, lacomã, vulgarã, teluricã.

Ideea mea de grunge sunt Mudhoney, Smashing Pumpkins, Alice In Chains, Stone Temple Pilots, Soundgarden, Nirvana, Pearl Jam, Mother Love Bone, Screaming Trees, Temple of the Dog.

Iatã—mã ajuns un Tavi (G.), Teo (B.), Ichim, etc..

Jolley (Sf. Marcu Ascetul, Strachey, LW—şi paleta), Horguelin, baptistul (Lash), Dna. Sand, canadezul (Castellio), Sf. Grigore Sinaitul—nouã bloguri, ieri (sb.).

Patrologul, hispanicul vs. cusurgiul, preotul. Stahl, alţi doi evrei.

La Lovinescu, impresia înseamnã caracterizarea sinteticã.

DESPRE FORMATUL ADNOTĂRII. Adnotarea e o analizã succintã, ori o impresie, sau un gând, câteodatã o inspiraţie. E nevoia, impulsul de a adnota ceva—nu de a da o caracterizare genericã; uneori, de a analiza sau discuta pe scurt. Schudt& catolicul Watson& patrologul (despre anabaptist)& hispanicul& Jolley—cf. ieri (sb.)& baptistul& uneori, dublinezul& Karra& ‘Morgan’, însã sesizând ≠ (nu e o secvenţã, ci o clasare, e altã arhitecturã a blogului): ≠& Bloy, despre vizionare; confuzia, funcţia, jurnalul, bedefilul francez, formatul. Analize.
Rezumate.
Rosmini& anabaptistul.

ANOTAREA ANALITICĂ. Existã analizã, şi existã formatul lapidar—al lui Schudt (sau al patrologului, despre anabaptist; al catolicului Watson, despre Rosmini; al lui ‘Morgan’, despre Pynchon, etc.; medalionul francez despre sudistã); intersecţia lor e adnotarea, adnotarea cel mai adesea analiticã (însã poate fi şi o caracterizare lapidarã—sua chiar indirectã, oblicã).

Adnotarea mai e şi formatul recitirii.

Cronicile scurte ale lui Ralea—sau acelea din CDC—sau acelea gustate de Horguelin.
Culegerea cronicilor acelora scurte. Formatul pentru rev..

Scriind despre teatru, Gherea scria despre literaturã, nu despre spectacole; oricum, mi se pare improprie deprinderea unora de a comenta premiera, reacţia publicului, etc., de parcã ar avea vreo relevanţã pentru valoarea piesei. Eu înţeleg critica de teatru ca pe o analizã a literaturii, nu a spectacolului. Regizorul, etc., existã ca sã serveascã piesa.
Criticul de teatru, iar în aceastã privinţã Dobrogeanu—Gherea e exemplar, trebuie sã se pronunţe numai despre literaturã, despre valoarea literarã a piesei şi semnificaţia ei ca literaturã, nu despre arta, inferioarã, a spectacolului. Piesa se poate dispensa de reprezentare. Altfel, e un libret.

Despre teatru se scrie având în faţã—şi în minte—cartea, nu spectacolul; aşa scria Gherea despre Caragiale, Ch. despre Claudel, evreul argentinian despre Ibsen şi Shaw, iar Taine îl CITEA pe Aristofan, cãci teatrul veritabil e pentru citit. Altfel, e criticã nu literarã, ci de spectacol; gen legitim, licit, şi care nu mã intereseazã.

Limita de zece (alte …)—istorie, geografie, sociologie, medicinã, surrealism, basme; analize, adnotãri.

Echivalentul pentru ceea ce face bedefilul francez ‘Morgan’ e tematica, nu postarea; e, aşadar, o unitate de asamblare, diacronicã.

Catolicul Watson& Jolley—dramaturgia, romane, relaxarea, înviorarea. Întâietatea.

De fapt—2+ 6+ 2+ 5 tematici.

Homer, Vergiliu, Bojardo, Ariosto, Tasso, Milton sunt romancieri; epopeile sunt romane în versuri.

‘Pag.’.
Ralea. Ch..
Schudt.
Genuri lapidare.
Eseuri& articole& tablete& analize& racursiuri& adnotãri& revizuiri.

Subiectul psihologiei e sufletul uman, cu legitãţile lui, cu tiparele lui, nu funcţiile de cunoaştere. Vreau sã spun cã omul nu trebuie redus la o entitate cognitivã; el nu e numai o substanţã cunoscãtoare, ci un întreg caracterizat de afectivitate, de trãire, de diversitatea sau monotonia trãirilor.

A spune întreg psihosomatic presupune cã suflet şi trup stau alãturi. Omul nu e un ‘întreg psihosomatic’, fiindcã nu pot fi juxtapuse, alãturate, douã realitãţi de ordine diferite; ceea ce nu înseamnã cã propun vreun dualism, sau paralelism, ci noţiunea conform cãreia omul e un psihism (‘principiul antropologic’).

Îmi amintesc o searã de sept., când vorbeam, la tel., despre SF şi haine, înnoirea, de toamnã, a garderobei.

Existã, la Sãhleanu, ceva posomorât, indigest şi artificial—nu numai veleitar.

Rafinamentul e o funcţie a trãirii, şi a minţii; de ex., Ralea.

Alegerea subiectelor discutate pe blog (de ex., cãrţi, scrieri în general, orice tipãriturã de mãcar 5 pag. e şi înregistrabilã aparte, şi comentabilã pentru sine) poate sã fie o formã de rafinament, o afirmare a rafinamentului. Acesta se vede şi în cazul femeilor preferate. Rafinamentul firesc, şi caracteristic. [Copila: ’92, Roxana, adulta aparte, copila înaltã\ 25, tânãra.]
Rafinamentul e dincoace, e trãirea.

La un filozof, conteazã gândirea, nu citatele, nu vanitatea de a cita cât mai divers; conteazã numai originalitatea şi vlaga gândirii.

Rafinamentul înseamnã nişte trãsãturi umane mai desluşite, mai realizate.

Biografismul e împovãrarea cu ceea ce creaţia a triat, reincluderea a ceea ce creaţia delimitase şi triase, reincluderea lestului.

Pentru preoţii emancipaţi din generaţia Pãr. Schm., Nietzsche se numea Sartre, Nietzsche era Sartre, acesta era numele interlocutorului ideal; Pãr. Scrima era un teolog de modã veche, nu înregistrase schimbarea protagonistului.

Nu ingeniozitatea hermeneuticã, ci simţul realului.

Dinastia şicanatorilor, a cusurgiilor, a tendenţioşilor: Nabokov, George, ortodoxul Hart, ‘Morgan’, Kurp; câteodatã şi Paleologu. Dealtfel, nu e un lucru rar printre critici.

Subtilitatea netãgãduitã a avangardiştilor americani bagatelizaţi de cusurgiu.

Simţul divertismentului literar, al cititului de plãcere (‘zãbava plãcutã şi de folos’) e ceva mai rar decât s—ar crede. La unii, e ceva incomplet reprimat, şi ca atare practicat în mod dezagreabil. Existã trei sau patru modalitãţi de relaxare—Ralea şi Lang (şi ‘ceilalţi patru’—evreul argentinian, Barbu, Sartre, Bogart), JG, GC; ME de M, catolicul BW (iar în legãturã cu catolicul Watson mã gândesc nu numai la SF, la ‘genurile pentru bãieţi’, ci şi la ficţiunea romanţioasã). Mã gândesc la cititul recreativ. Pentru relaxare, JG îi citea pe marii romancieri francezi; GC, dimpotrivã.
GC şi BW rãmân pentru mine cazurile caracteristice; la al doilea, e vorba despre divertisment instructiv.

Decolteul unei copile, într—o dum.; şatena şi blonda. Adulta aparte. Tânãra înaltã.

Rezultatul—concluzia criticã limpede, echilibratã, armonios formulatã.

În muzicã, prima impresie poate sã înşele, cel mai adesea. Eu muzica ajung sã o înţeleg treptat, sã o gust, sã o cunosc, sã o asimilez. Pornesc, adesea, de la o uşoarã dezamãgire cu ceea ce e oferit. Sigur, însã, cã şi abuzul duce la scâlciere.

Timpul ‘prea disponibil’ e acela cu care nu faci nimic. Dezlânarea. Lipsa de tonus.

Cei interesaţi sã amalgameze (de ex., în numele tipologiilor), şi cei interesaţi sã distingã, sã deosebeascã.

Ieri, luni, despre trãsãturile vizionarismului (în sens propriu)—Efes, cultura, nemţii, cultura unei contemplative, rescrierea, distanţa, factorii, bunul simţ, popularitatea şi desuetudinea vechilor figuri religioase occidentale, etc.. Deserviciile admiraţiei necritice.

Adâncimea teologiei protestante.

A nu aborda teologiile necatolice dintr—un unghi confesional, sau cu preocupãri confesionale, aşa cum se face mai mereu.

Cred cã ieri am rãstãlmãcit, din înfrigurare, gândul teologilor dialectici, şi cã sunt mult mai aproape de deişti şi, poate, de gândul tomismului. Deşi alteritatea implicã transcendenţã.

Existau câteva intuiţii apostolice fundamentale, şi diferite încercãri de teoretizare, explicitare, etc..

Licãrirea de febrilitate a femeilor neînsoţite, singure.

Visam la culorile aprinse ale Indiei, la încântarea simţurilor.

Ceea ce îi dã vieţii încântare şi însufleţire, dinamism, farmec.

Barbera avea dreptate, cã nu trebuie confundatã muzica autenticã, cu fenomenele mediatice.

Îmi plac parcurile, scuarurile, agreabilul.

Credinţa, adicã încredinţarea, trebuie sã fie raţionalã, nu e dispensatã de raţionalitate. Trebuie sã nu fim nici ca aceia fãrã credinţã, nici ca aceia fãrã inimã; protagonişti ai progresismului postconciliar, ca Rahner, biblistul Brown, Kűng, mi se par ilustrativi pentru aceastã credinţã raţionalã—şi sunt şi singurii teologi care îi intereseazã pe necatolici.

Muzica o înţeleg şi o gust treptat.

Biblistul îi apãrea atât anglicanului afabil, cât şi unui catolic wojtylian reprezentativ, ca având merite, ca recomandabil; şi nu trebuie uitat cã v. Hügel gira, îi acorda girul biblisticii celei mai revoluţionare a vremii sale—aprecia dinamita teologicã.

Gherea era emoţionat de evlavie, de rugãciune (‘Nãpasta’, Vlahuţã).

Umoristul evreu mi—a redat gustul muzicii; muzica pe care—o ascult e mai ales post—punk, New Wave, alternativ, indie, punk, grunge, metal alternativ şi experimental (adicã: alternativul atât ca rock, cât şi ca metal), iar punk—ul: cu toate subgenurile.

Cinemaul e falsificarea duratei.

Cronologia lui Sadoul. ‘Sadoul revizuit’. Încuviinţez criteriul lui Sadoul, însã cred cã atât Wells, cât şi Verne au scris SF—şi nu numai ei, ci şi alţii din perioada de dupã Poe—unii, chiar ca autori poeşti, de inspiraţie decis poescã. Vechile recenzii pe scurt; ’97.

O scriere de mãcar 5 pag. e şi înregistrabilã, şi analizabilã aparte.

Zece antologii (6+ 3 anuale, una tematicã).

Artificialitatea diviziunilor.

Trupele trebuie sã vândã muzicã, nu imagine; în plus, antipatia mea faţã de imaginea înregistratã. Lipsa de inspiraţie şi mercantilismul. Urâtul, mãscãriciul, scandalagiul Fred. Red Hot … şi Lemonheads.

Surogatul lecturii; Sadoul, Rank, caducitatea, desuetudinea, Dna. Vulpescu, centenarul, tonul.

Nu cred în providenţialismul cultural, în echitatea providenţialã; cred cã era foarte posibil ca în vremea Pãrinţilor sã domneascã ignoranţa deplinã cu privire nu numai la ştiinţele naturii, care sunt o descoperire aşa târzie, ci şi cu privire la natura istoriei, la filologie, etc.. Exigenţa istoricã nu e atitudinea spontanã a minţii umane.

Scandalagiul Fred; voga.

A.. Setea, nevoia de raţionalitate, şi saţietatea.

Trişeazã, şi cu grosolãnie.

Ş. Cioculescu despre Zamfirescu, Lovinescu şi Mihadaş despre Petrovici; ifosele, aerele patriciene, Negulescu şi protejatul sãu, plebeii.

Savoarea lui Schopenhauer nu vine din invectivã, ci din deznãdejde şi durere; de aceea, sofistul Chesterton n—avea dreptate sã vadã în Sf. Ieronim un Schopenhauer creştin—sau în Schopenhauer, un Sf. Ieronim anticreştin. Deosebirea e aceea care tranşeazã. Ceea ce face interesul filozofului neamţ e disperarea, durerea, vehemenţa deznãdejdii—nu forţa imprecativã, nu şarjele. Ca interes, trãirea primeazã asupra temperamentului, şi nu e explicatã complet de cãtre acesta. De aceea, cine se regãseşte în filozofia lui Schopenhauer nu se va regãsi cu necesitate (şi, cel mai probabil, nici nu se va regãsi deloc) în literatura Sf. Ieronim. Dealtfel, chiar în plan literar, timbrul schopenhauerian e inimitabil.

E oarecum deconcertant şi neaşteptat ca o religie aşa de pãtrunsã de sentimentul inexistenţei eului, de caracterul iluzoriu al individuaţiei, de superfluitatea individualitãţii, sã propunã o asemenea absurditate patentã ca teoria reîncarnãrii—atunci când gãsea aşa de neconvingãtoare chiar existenţa eului empiric.

Remarca lui Noica despre Kierkegaard le aminteşte pe ale lui Nabokov despre Dostoievski (şi alţii), sau pe a lui Hemingway despre ‘Parma’, etc..

Nu existã cloacã mai greţoasã şi înfricoşãtoare, decât mintea unei femei singure.

Lipsa de simţ psihologic.