Despre baronul v. Hügel, modernistul care corespunde cel mai bine intereselor şi gândirii mele, a scris o carte Steinmann, biblistul francez care e şi autorul unei lucrãri despre Simon, întemeietorul criticii biblice moderne.
Filozofic, v. Hügel era cel mai cultivat dintre modernişti. Era un filozof competent, era surd, şi a început sã publice târziu; dintre moderniştii catolici, e singurul care mai e citit de cãtre cei interesaţi de lecturi religioase—cu toate cã prejudecãţile despre defectele lui variazã—astfel, unii sunt încântaţi sã nu gãseascã în v. Hügel autorul pios la care se aşteptau—pe când reticenţele altora provin din reputaţia baronului de a fi un filozof abstrus, tehnic, de jargon.
La pg. 34 a culegerii schimbului sãu de scrisori savante cu Briggs, v. Hügel enunţã elementul întâietãţii Bisericii. Scrisorile acestea sunt mai importante pentru ecleziologia prezentatã de baron, decât pentru discutarea filologiei biblice.
Rugãciunea e oglinda existenţei, scria v. Hügel. Scriind teologia rugãciunii, baronul şi—a tematizat deprinderea de a se ruga, şi practica, precizând, totodatã, ceea ce se subînţelegea: rugãciunea lui era adoraţia, nu petiţia sau gratitudinea; de unde şi obiceiul adoraţiei sacramentale. Vorbeşte şi despre felurile în care se roagã catolicii, şi despre propria lui idee de rugãciune.
V. Hügel nu—l plãcuse pe Newman, o ştiam din scrisori, şi prevedea cã oratorianul englez va fi necanonizabil (din cauza acestei lipse de bucurie, pe care v. Hügel o remarcase cu neplãcere); impresia umanã fãcutã de Card. Newman lãsa, se pare, de dorit, omul era mohorât, posomorât.