Didacticismul lui Lewis

Lewis ca marionetă neputincioasă a impulsurilor lui didactice e o imagine implauzibilă.
Definiţiile date de Frye şi Bahtin satire se bat cap în cap. ei vorbesc despre lucruri diferite. Dar Frye e cel mai relevant pentru realitatea istorică (însă şi descurajant de obtuz: satira lui e alegorie, etc.).
Jacobs pare să se întemeieze pe ipoteza unui public unanim, pe unisonul publicului (şi pe o a doua ipoteză, aceea a unui Lewis semiconştient, tehui, aiurit). Dar aşa cum chiar azi există atâta public pentru naraţiunile didactice ale lui Lewis (adresările directe sunt o chestiune distinctă, în regimul ironiei), la fel în Antichitate şi Evul Mediu exista public pentru naraţiunea pură (poeme epice, romane, etc.).
Majoritatea naraţiunilor antice, medievale şi renascentiste cele mai gustate la vremea lor nu erau satire.
Jacobs vorbeşte de parcă Lewis n—ar avea, azi, cititori; dar fapt e că are. Publicul de azi nu e unanim jamesian.
Eu cred că Lewis publica exact romanele pe care vroia să le scrie; Ibrăileanu, publicând ‘Adela’, nu vrusese să scrie ‘Karenina’ (dar vrusese să scrie Turgheniev).
Jacobs îşi explică sieşi arta lui Lewis, şi o face chiar cu destulă stângăcie; dar nu cred că Lewis vedea aceste trăsături ca pe erori care îi scăpau, de care nu se putea dezbăra. Era conştient de ele, le menţiona ca atare, şi publica ceea ce vroia, aşa cum vroia să arate. Romanele lui nu sunt postume.
Premise lui Jacobs e că Lewis nu vroia de fapt să scrie ceea ce publica, era conştient de ceea ce chiar lui îi apărea drept rătăcire, dar totuşi publica.
Nu e deloc plauzibil.
Eu cred că Lewis realize pe deplin că nu scrie romane jamesiene (şi nici nu vroia să scrie aşa ceva, cum nici Tolkien!), mult mai mult decât ar fi realizat Creangă că e rabelaisian, şi e greşit să purtăm discuţia în termenii creatorului semiconştient, de parcă Lewis ar fi fost Burns sau un alt bard semirural.
Tolkien, pe de altă parte, obiecta împotriva alegoriei, nu a naraţiunii nejamesiene.
Obiecţiile lui Tolkien la adresa scrierilor lui Lewis n—au legătură cu defectele percepute de Jacobs.
Aceste două lucruri sunt răstălmăcite: semnificaţia obiecţiei lui Tolkien (care nu se referă la faptul că Lewis face şi altceva decât să povestească, dar că, povestind, face alegorie, nu se investeşte cu totul în realitatea lumii narative), şi aceea a adresărilor directe. Adresându—i—se, Lewis nu îşi instruieşte cititorul, ci caută să—l amuze.

Ceea ce vrea să spună Frye e că personajele satirei sunt simbolice şi unilateral (alegorice). Dar o spune stângaci, lăsând impresia că menipeea e o satiră a profesiilor, sau a rolurilor sociale, a ‘măştilor’.
Sensul real e că satira nu e observarea interacţiilor reale, ci a raporturilor între laturi ale firii umane. Personajele sunt unilaterale, alegorice, schematice prin alegorie. Bahtin se referă la cu totul altceva, la altă funcţie.

Eu nu cred că Lewis nu vroia să scrie ceea ce scria, că digresiunile, adresările directe (care sunt un caz de ironie, de tachinare, eventual de parodiere a deprinderilor altor naratori, nu de didacticism) îi scăpau, ca involuntare, ca necontrolabile, roman după roman, ca şi cum era în puterea compulsiunii.
Watson şi Jacobs vorbesc de povestire şi naraţiune; Jacobs are dreptate că satira e o operă literară (într—o epocă cu alte idealuri), dar nu o povestire/ naraţiune în sens modern.

Jacobs are năravul enervant de a insinua că e subtil, că se pricepe (v. analiza psihologică a creaţiei lui Lewis, efortul, strădania acestuia).