Leninismul, maoismul, guevarismul sunt, în cel mai bun caz, strategii, au cu totul altă accepţie decât marxismul, ele nu denumesc filozofii, nu sunt teorii generale, ci ajustări, strategii, câteodată expediente, şi indică susţinerea politică a cuiva, susţinerea unei linii politice sau revoluţionare, însoţirea (ca a fi stalinist, ceauşist, etc.). E vorba de regimuri, etc., şi încercarea de a le da demnitate filozofică e rizibilă. Aminteşte şi de tendinţa facţionistă, sectară, a socialismului. Maoistul e pur şi simplu susţinătorul apusean al lui Mao, simpatizantul vestic.
Există o strategie a lui Lenin, una a lui Troţki, una a lui Mao, una a lui Guevara, la fel pentru Bordiga, Tito, etc., mai mult sau mai puţin formulate, teoretizate şi tributare. Uneori e numai o inspiraţie practică. Dar ele sunt linii politice din viaţă, nu din aulă, nici din redacţie, ci originalitatea fiecărui şef comunist, a fiecărei căpetenii.
Revendicările marxiste ale colectivismelor asiatice sunt surprinzătoare. Însă e o ironie nesurprinzătoare faptul că marxismul a fost preluat (şi răscroit după voie, în orice caz după nevoie) numai în teritorii neoccidentale: Rusia, Europa răsăriteană, Asia, America latină, Africa.
Se poate opta liber pentru guevarism, troţkism, etc.; se poate opta pentru întoarcerea la Marx (Rubel, Althusser). Însă e crede că ele sunt echivalente în substanţă, că teoria comunistă e, azi, la 45 de ani după uciderea lui Guevara, monolitică, ţine de imbecilitate.
Marxismul şi troţkismul nu sunt juxtapozabile ca două filozofii, ci ca o teorie generală şi o strategie tributară.
Există şi denumiri care se refreă doar la regimuri (stalinismul, titoismul, ceauşismul, socialismele naţionaliste apusene interbelice, salazarismul).